Nu este ușor și nici „profitabil” să (te) dăruiești într-o lume care accentuează excesiv bunăstarea și binele personal, și să te pui în slujba celorlalți fără să aștepți nimic în schimb, și mai mult, fără să primești nici cea mai mică recunoaștere sau recunoștință. Societatea actuală glorifică pe omul pragmatic, nu doar în sensul activismului manifestat cu profesionalism, ci, mai degrabă, în sensul unei logici retributive, odată misiunea îndeplinită. Iar omul care face binele doar pentru că iubește și, în consecință, îl răspândește în lume, nu intră în cadrele firești. Rămâne o existență enigmatică și de neînțeles sau, pe alocuri, chiar suspicioasă. Și, totuși, paradoxal, a te dărui gratuit și dezinteresat, a iubi fără măsură, a „te nărui” de dragul celorlalți te înveșnicește și te scoate din subterana logicii terestre, spânzurându-ți existența de verticala celestă.
Două sunt temele centrale ale acestui eseu omagial, strâns legate între ele – vocația omului și, în consecință, misiunea lui de a se dărui deplin, fără a aștepta vreo recunoaștere (recunoștință). Iar motivul sau contextul acestui text este popasul aniversar la cinci ani de pastorație ai Părintelui Mitropolit Andrei în scaunul mitropolitan de la Cluj.
Că s-a dăruit fără a precupeți o dovedește lista realizărilor pe parcursul acestui timp binecuvântat. Dacă este să facem o retrospectivă foarte sintetică a activității sale vom evoca trei dintre cele mai importante proiecte în acest interval de timp, toate destinate generației tinere: ctitorirea, în timp record, a unui sediu modern pentru Facultatea de Teologie și a unui cămin studențesc, Campusul Teologic „Nicolae Ivan”. Edificiul consacrat exclusiv spaţiului de învăţământ are 7 nivele și cuprinde o aulă magna, două aule mari, un amfiteatru de muzică, 14 săli de seminar/laboratoare, o capelă, o bibliotecă, 20 birouri pentru profesori și un depozit pentru materialele specializării „Artă Sacră”. Cel de-al doilea proiect important este Centrul Misionar pentru Tineret „Ioan Bunea” din Sângeorz-Băi. Ansamblul cuprinde spații de cazare pentru 70 de tineri, bucătărie cu spaţii anexe, depozite, sală de mese, sală multifuncţională dotată cu aparatură modernă, birou, cabinet medical, bibliotecă și un teren de sport. Iar al treilea proiect important, un moment de excepție din istoria recentă a Clujului, a fost„Întâlnirea Tinerilor Ortodocşi din Europa”, în perioada 4-7 septembrie 2015, o premieră pentru întreaga lume ortodoxă, la care au participat peste 6000 de tineri din ţară, din Republica Moldova, diaspora românească și tineri ortodocși din diverse ţări ale lumii. Întâlnirea a fost prezidată de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. Pentru a sublinia impactul acestei întâlniri dătătoare de ton, nu doar în Biserica noastră, ci în întreaga lume ortodoxă, tema acestei întâlniri a fost „Tinerii ortodocşi împreună pentru viitorul Europei”, dând astfel evenimentului o dimensiune real europeană. La toate acestea se adaugă activitatea administrativă (numeroase parohii înființate, mănăstiri pe vechile vetre monahale sau altele noi cu rol implicit misionar), implicarea în viața culturală a eparhiei, o invitaţie deschisă pentru un dialog nu numai între intelectuali şi Biserică, ci și între intelectuali în și din Biserică,lucrarea catehetică pe segmente de vârste, participări la diverse emisiuni televizate sau radiofonice, numeroase proiecte sociale inițiate sau continuate, și, nu lipsit de importanță, dialogul ecumenic într-o lume pluriconfesională și multietnică ca cea a eparhiei Clujului. Întreaga sa activitate poate fi așezată sub spectrul anunțat mai sus – dăruire fără măsură, fapt care îl transformă simplu, în „om al lui Dumnezeu, arhitect și ctitor de suflete și așezăminte pentru eternitate”[1].
Orice aniversare aduce cu sine sentimente ambivalente, pe de o parte nostalgia trecerii timpului, iar, pe de altă parte, bucuria realizărilor. Lucian Blaga încearcă o împăcare între cele două dimensiuni. Timpul nu poate fi oprit, dar, prin realizările sale, „vremea” schimbă ritmul, se întrepătrunde cu timpul lui Dumnezeu, cu veșnicia: „Vremea vremuieşte/ Iar timpul trece, goneşte”. Când cineva face lucrarea lui Dumnezeu, chiar dacă este încă în spațiul timpului, se înveșnicește. Aceasta se întâmplă dacă totul se face cu dăruire. Cred că Înaltpreasfinției Sale i se potrivesc bine versurile lui Aron Cotruș, pe care le și citează mereu cu referire la lucrul bine făcut. Le voi evoca în acest eseu aniversar în încercarea de a-i creiona profilul și metodologia sa de lucru, care-l plasează printre marii ctitori de edificii, dar, mai ales, de caractere: „Mă ştiu!/ neastâmpărat sunt ca argintul viu…/ Eu m-am născut să dărui, să mă dărui/ Oricând şi-orişicui…/ Să mă clădesc citind, să mă izbesc şi să mă nărui…/S-aduc în casă-mi zarea, să-nalţ pământu-n cer,/ Să dau, şi niciodată-napoi să nu mai cer…/ Pământul ţării mele cu viforele lui,/ Cu munţii pân`la ceruri, cu nourii-i haihui, Mi-a dăruit un suflet pe care-l dau oricui /Ca pe o poamă grea/ C-un gust ce-n lumea-ntreagă îl are numai ea…/ Din noaptea-mi mută, aspră aşa cum alta nu-i,/ Din casa mea pe care-naintea nimănui/ N-o-nchid şi n-o încui,/ Întind o mână albă, de frate, orişicui,/ Căci m-am născut să dărui, să mă dărui/ Oricând şi-orişicui;/ Să-mi fac o sfântă lege din risipă,/ Să mă clădesc cântând, cu fiecare clipă,/ Cu fiecare clipă să mă nărui…”
Până la urmă, întreaga sa lucrare este generată de mandatul divin de care este conștient și de care, în același timp, se simte responsabil. I se potrivesc bine cuvintele Sfântului Evanghelist Ioan cu referire la misiunea sa: „Eu Te-am preamărit pe Tine pe pământ; lucrul pe care mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârșit” (Ioan 17,4). Dar oricâte lucruri frumoase vor fi fost duse până la capăt, nu întârzie să purceadă la alte multe proiecte viitoare. Cele terminate sunt doar resursă pentru cele viitoare, care se realizează pe nesimțite și din nimic, datorită „neastâmpărului” și „risipei” de drag și de dragoste pentru munca pe care o face și poporul pe care îl păstorește.
A fi ctitor de așezăminte este un lucru minunat, dar este și mai de cinste a lucra fără a aștepta recunoaștere și recunoștință. În plan uman, recunoștința este o virtute firească și, pe alocuri, necesară și de bun simț. Există, însă, și ispita de a renunța să mergi înainte cu același entuziasm la gândul că ctitoriile tale pot fi pierdute în uitare (unul dintre cei trei „uriași” ai păcatelor, în planul ascetic), acest lucru și din pricina unor momente sau oameni tributari unei logici pur imanente egocentriste. Dar raționamentul creștin indică exact contrariul, pe linia înrudirii sau părtășiei la „mintea lui Hristos”. Maica Tereza de Calcutta, exprima cu îndrăzneală acest lucru, descriind misiunea de slujire a celor din jur drept o lucrare „ca pentru Dumnezeu”, adică gratuită și dezinteresată: „Dacă eşti bun, oamenii te pot acuza de egoism şi intenţii ascunse… /Fii bun, oricum…/ Dacă eşti cinstit şi sincer, oamenii te pot înşela…/Fii cinstit şi sincer, oricum. /Ceea ce construieşti în ani, alţii pot dărâma intr-o zi…/Construieşte, oricum…/ Binele pe care îl faci astăzi, oamenii îl vor uita mâine…/ Fă bine, oricum./ Dă-i lumii tot ce ai mai bun şi poate nu va fi niciodată de-ajuns…/Dă-i lumii tot ce ai mai bun, oricum./ La urma urmei, este între tine şi Dumnezeu…/ Oamenii sunt adesea neînţelegători, iraţionali şi egoişti…/ Iartă-i, oricum”.
A trăi în acest fel îl face pe om să-și schimbe structura fizică și spirituală. Devine un antipod al lumii pragmatice, ahtiată de recompensă, care-și desfășoară viața într-o orizonatală închisă, iar glasul său capătă valențe profetice. Acesta este locul pe care îl ocupă și Părintele Mitropolit Andrei și pe care și-l asumă – deși din și în lume, dorește să logodească această lume cu Cerul și, în consecință, să-și împroprieze logica și modul de viețuire specific acestei realități. Iar pentru acest lucru, cuvintele Sfântului Apostol Petru sunt un dreptar de viață: „Dacă cineva vorbește, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu, dacă slujește cineva, slujba lui să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu, pentru ca întru toate Dumnezeu să se slăvească” (1 Petru 4, 11).
Ce va rămâne după? Un nor și un dor, „un nor de mărturii”, care înveșnicește ctitoriile pământești, și „un dor neostoit”, care eternizează trecerea unui om prin vadul acestei lumi.
Întru mulți ani, Înaltpreasfințite Părinte Mitropolit!
[1]Vasile Someșanul, „Mitropolitul Andrei Andreicuț al Clujului, Maramureșului și Sălajului, arhitect și ctitor de suflete și așezăminte pentru eternitate”, în Dialogul vremii cu memoria, Cluj-Napoca, ed. Gedo, 2014, p. 12.
