Taina ne-o desluşeşte Sfântul Apostol Pavel: „Printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea” (Romani 5, 12). Iar moartea este precedată de un cortegiu întreg de neputinţe: dureri, suferinţe, boli şi, în final, despărţirea sufletului de trup. Am ajuns ca viaţa noastră pe pământ să fie „ca o jucărie: ceea ce n-am fost ne facem şi din ceea ce suntem ne stricăm; vis nestătător suntem, suflare care nu are putere, zbor de pasăre călătoare, corabie pe mare care nu lasă urmă”[2].
Nu e nevoie să fii mare filosof pentru a observa suferinţa prezentă peste tot. E de ajuns să priveşti în jurul tău ca să constaţi că semenii tăi suferă sufleteşte şi trupeşte. Ba, poate, suferinţa e prezentă în casa ta, dacă nu în însăşi fiinţa ta. În casa ta, în oraşul tău, în parohia ta, în ţara ta, sunt oameni care suferă. În aceste clipe, când noi medităm la starea de sănătate şi de boală, în multe case suferinţa s-a instalat de ani de zile. În vreme ce noi suntem sănătoşi, spitalele sunt pline de oameni cu sau fără nădejdea vindecării. Şi ceea ce-ţi seacă mai tare inima este faptul că printre bolnavi sunt copilaşi nevinovaţi care, după un raţionament simplist, n-ar trebui să sufere că n-au făcut păcate. Sunt mame care, aflându-se pe malul trecerii în eternitate, lasă orfani neajutoraţi.
Dar care, şi dintre cei sănătoşi, poate spune că n-a simţit niciodată o lacrimă sub pleoapă? Că inima nu i-a tresărit niciodată de spaima încercărilor ce pot veni asupra lui sau asupra celor dragi? Că toate zilele i-au fost însorite şi nu ştie ce înseamnă a plânge şi a suferi?
Suferinţele sunt de multe feluri. Unul suferă că e bolnav, altul că e infirm, celălalt că e lipsit de toate, că e înfometat, că trebuie să se lupte cu mizeria. Mai ales cei care suferă trupeşte n-au nici tihnă, nici răgaz: ziua fără linişte şi noaptea fără somn. Există suferinţă atât în casele modeste, cât şi în palatele mai marilor acestei lumi. Uneori nu ne dăm seama că purpura şi dimia sunt un văl aruncat peste suferinţa omenească şi că sub strălucirea lor există o teribilă egalitate în suferinţă.
Câte lacrimi tăinuite există în această lume! Câte suspine înăbuşite! Tu nu zăreşti decât aparenţele lacrimilor profunde. Toţi suferă aici pe pământ, suferinţa este pretutindeni. Tuturor li se potriveşte afirmaţia dreptului Iov: „omul născut din femeie are puţine zile de trăit şi se satură de necazuri” (Iov 14, 1). Sfântul Pavel, care ne-a desluşit taina suferinţei şi a morţii ca fiind legată de păcatul lui Adam, ne spune că prin „Adam cel Nou”, adică prin Hristos, vine „pentru toţi oamenii, îndreptarea care dă viaţă” (Romani 5, 18). Dar, „deşi este membru al Bisericii, în care Împărăţia este deja prezentă, omul rămâne supus, în corporalitatea sa actuală, condiţiilor acestei lumi, urmărilor păcatului care menţin cosmosul în dezordine. De aceea, el este, în mod inevitabil, afectat de boală, de suferinţă şi de moartea biologică, chiar dacă aceste realităţi primesc, prin harul lui Dumnezeu, în contextul vieţii spirituale, o semnificaţie nouă”[3].
În contextul celor afirmate trebuie să acceptăm că ne-am născut răstigniţi. Venim pe lume în plânsete, creştem în spini şi murim în sfâşieri. Chiar dacă în acest veac postmodern oamenilor nu le place să li se aducă aminte de moarte, ceremoniile funerare şi cimitirele fiind pe cât se poate mascate, vă fac invitaţia să vizităm un cimitir. Vom găsi acolo mormântul unui copil pe al cărui monument funerar scrie: „s-a născut, a plâns, a murit”. S-ar putea încrusta această inscripţie pe mormântul oricărui muritor.
Ca să nu lăsăm, totuşi, ca această notă de atitudine tristă şi pesimistă să planeze asupra vieţii noastre, vom spune că sfârşitul sfârşiturilor va fi unul îmbrăcat în lumină şi bucurie. Citim în cartea Apocalipsei că, atunci când Domnul Hristos va reveni şi oamenii vor învia, El „va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere” (Apocalipsă 2, 1, 4).
Şi cei care nu sunt încercaţi în lumea aceasta de boli, totuşi îmbătrânesc. Adună experienţă de viaţa şi înţelepciune, dar puterile trupeşti se împuţinează. Solomon, în grai poetic, îl îndeamnă pe om să-şi aducă aminte de Dumnezeu în tinereţe „înainte ca să se întunece soarele şi lumina şi luna şi stelele şi ca norii să mai vină după ploaie. Atunci este vremea când străjerii casei tremură şi oamenii cei tari se încovoaie la pământ şi cele ce macină nu mai lucrează, căci sunt puţine la număr şi privitoarele de la ferestre se întunecă. Şi se închid porţile care dau spre uliţă şi se domoleşte huruitul morii şi te scoli la ciripitul de dimineaţă şi se potolesc toate cântăreţele; şi te temi să mai urci colina şi spaimele pândesc în cale şi capul se face alb ca floarea de migdal şi lăcusta sprintenă se face grea şi toţi mugurii s-au deschis, fiindcă omul merge la locaşul său de veci şi bocitoarele dau târcoale pe uliţă” (Ecclesiast 12, 2-9).
Pe tot parcursul vieţii, care poate fi, prin darul lui Dumnezeu, fără multe suferinţe sau, din contră, încercată de boli, „sănătatea nu este altceva decât un echilibru provizoriu între forţele vieţii şi alte forţe care i se opun, cele dintâi neavând decât o fragilă supremaţie”[4].
Când forţele vieţii cedează, survine moartea trupească. Moartea însă, prin Hristos, devine doar un somn întru aşteptarea vieţii celei veşnice care urmează învierii din morţi. Moartea „în Domnul” este moarte cu Hristos: „iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi vieţui împreună cu El, ştiind că Hristos, înviat din morţi, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui” (Romani 6, 8-9).
Această moarte cu
Hristos este fericită, ne spune Sfântul Ioan Teologul, pentru cei ce au lucrat faptele iubirii: „Fericiţi cei morţi, cei ce de acum mor întru Domnul! Da, grăieşte Duhul, odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor vin cu ei” (Apocalipsă 14, 13).
Hristos este fericită, ne spune Sfântul Ioan Teologul, pentru cei ce au lucrat faptele iubirii: „Fericiţi cei morţi, cei ce de acum mor întru Domnul! Da, grăieşte Duhul, odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor vin cu ei” (Apocalipsă 14, 13).
Cu Hristos, însăşi moartea trebuie gândită într-o manieră nouă: ca un eveniment de mântuire. În faţa morţii, taina existenţei umane îşi atinge culmea. Căci omul nu este chinuit doar de suferinţele fizice care, încet-încet, îi destramă trupul, ci şi de gândul intrării în nefiinţă. Or, printr-o inspiraţie dreaptă a sufletului său, respinge ideea că nu va mai fi. Sâmburele de veşnicie pe care-l poartă în el se răzvrăteşte împotriva morţii. Toate mijloacele tehnice, oricât de utile ar fi spre a-i prelungi viaţa, sunt neputincioase în a-i înlătura neliniştea. Prelungirea vieţii biologice nu satisface dorinţa după nemurire.
Învăţătura Bisericii, întemeiată pe revelaţia divină, ne arată că omul a fost creat de Dumnezeu în perspectiva unei vieţi fericite şi mai presus de mizeria prezentă. Chiar moartea trupească, vremelnică, nu ar fi intervenit dacă omul nu ar fi păcătuit (Romani 5, 12). Dar, chiar dacă în Adam toţi murim vremelnic, în Hristos toţi avem înviere şi viaţă: „Aşadar, precum prin greşeala unuia a avenit osânda pentru toţi oamenii, aşa şi prin îndreptarea adusă de Unul a venit, pentru toţi oamenii, îndreptarea care dă viaţă” (Romani 5, 18).
Hristos, Doctorul cel Mare, aduce mângâiere în suferinţă
Şi în această viaţa trecătoare Domnul Hristos ne mângâie în toate suferinţele noastre. El este Doctorul cel Mare. Pe bună dreptate, Sfântul Chiril al Ierusalimului, meditând la numele Domnului, zice: „În limba ebraică Iisus înseamnă mântuitor, iar în limba greacă cel care vindecă. Căci El este doctorul sufletelor şi al trupurilor şi tămăduitorul celor ţinuţi de duhuri rele. El vindecă şi ochii orbilor, dar, în acelaşi timp, luminează şi minţile. Este doctorul şchiopilor, dar îndreaptă şi picioarele păcătoşilor spre pocăinţă. Spune paraliticului: să nu mai păcătuieşti!; dar spune şi: ia-ţi patul tău şi umblă! Pentru că trupul lui se paralizase din pricina păcatului sufletului, a vindecat mai întâi sufletul ca să aducă prin aceasta vindecare şi trupului”[5].
Cât a fost pe pământ a tămăduit pe cei bolnavi, i-a săturat pe cei flămânzi, i-a iertat pe păcătoşi şi S-a făcut tuturor toate. Ne spune Evanghelia că: „a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor” (Matei 4, 23).
Dacă, în primul moment, pe cei de atunci, ca şi pe noi, interesul îi ducea la El, mai apoi constatau, de fapt, că au nevoie nu atât de darurile lui, cât de El Însuşi: „Flămândul îşi închipuie că are nevoie de pâine, dar îi este foame de Tine; însetatul crede că vrea să bea apă, dar îi este sete de Tine; bolnavul crede că vrea sănătatea, dar boala lui nu-i decât lipsa Ta”[6].
Toate acestea le-a făcut şi le face din marea Sa iubire faţă de noi, oamenii, faţă de noi, oamenii păcătoşi şi suferinzi. Scriitorul Ion Agârbiceanu are o nuvelă intitulată „Săptămâna Patimilor”. Este vorba de un preot tânăr care a plecat în parohie cu cele mai sfinte idealuri şi plin de râvnă. Dorea ca, din punct de vedere spiritual, să schimbe faţa parohiei. Mare i-a fost dezamăgirea când a constatat că strădania lui nu dă rezultate. În al treilea an, în Săptămâna Patimilor, a fost cuprins de o dezamăgire totală. Începea să-i urască pe credincioşii lui care nu dădeau semne de progres duhovnicesc. Dar, la denia de joi seara, fiind într-o stare de descurajare totală, când citea Evanghelia de la Ioan, parcă un glas venit din altă lume îl întreba: „Tu ai suferit pentru păcatele oamenilor, ori Hristos?” Peste puţină vreme veni şi o a doua întrebare: „Dacă Hristos îi iubeşte pe păcătoşi, tu pentru ce-i urăşti?” Şi nu peste mult veni şi o a treia întrebare: „A câtea oară a iertat Hristos pe păcătoşi când a zis: Părinte iartă-le lor că nu ştiu ce fac? Numai a treia oară?” Pentru că preotul îşi propusese ca în trei ani să-i facă buni pe oameni şi de trei ori să-i ierte. Noaptea de joi spre vineri a fost un coşmar. N-a putut dormi. S-a analizat profund pe el însuşi: „dacă de doi ani îi ura pe păcătoşii satului, în noaptea asta se ura din tot sufletul pe el însuşi. Şi pe cât descoperea în el mai multe scăderi, pe atât ierta mai mult credincioşilor săi”. A ajuns la concluzia că „tot neamul omenesc nu-i decât un şir nesfârşit de bolnavi, şi încă de aceia care niciodată nu se vindecă”. Pentru aceşti bolnavi a venit în lume Doctorul cel Mare şi pentru ei a pătimit.
Proorocul Isaia, cu sute de ani înainte, prevăzuse acest lucru: „El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu. Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi ne-am vindecat” (Isaia 53, 4-5). A căutat şi motivaţia pentru care Doctorul cel Mare S-a coborât la neamul omenesc cel bolnav: „Doctorul acela îl iubeşte pe bolnav… Toţi suntem bolnavi de o boală ce nu se vindecă de tot niciodată; toţi avem un doctor care ne cercetează fără nici o plată, căci cu ce-I plătim noi? Cu păcatele noastre. Ne cercetează şi ne ajută, aşa păcătoşi cum suntem, pentru că ne iubeşte”[7].
Agârbiceanu nu-i singurul autor care îl prezintă pe Doctorul cel Mare identificându-se din iubire cu tot muritorul care suferă. Vasile Voiculescu, în nuvela „Ciorbă de bolovan” îl vede pe Mântuitorul sosit într-un sat sărac, identificându-se pe rând cu „Ion al Saftei”, cu „bărbatul Kirei”, cu „păcală”, cu „feciorul boierului” şi cu mulţi alţii. Doar Ilina, o femeie credincioasă, realiză că El este Cel din icoana împărătească a lui Hristos din biserica comunei. „Era El… îi surâdea blând din zugrăveala mohorâtă. O uimire fericită se vărsă deodată peste întreaga fiinţă a
bietei păcătoase. Nu se înşelase: aidoma, acelaşi bărbat cu ochii mari căprui, plini de toată tristeţea satului ei, acelaşi obraz firav, supt, împlinit de bărbuţa castanie, aceeaşi frunte puternică, lată ca o temelie a capului împărătesc, împodobit de un frumos păr bogat, cu cărare la mijloc… În stânga pieptului se deschidea o cămară adâncă, aprinsă de-o lumină nemaivăzută şi de o mireasmă nemaisimţită: inima Lui atotcuprinzătoare”[8].
bietei păcătoase. Nu se înşelase: aidoma, acelaşi bărbat cu ochii mari căprui, plini de toată tristeţea satului ei, acelaşi obraz firav, supt, împlinit de bărbuţa castanie, aceeaşi frunte puternică, lată ca o temelie a capului împărătesc, împodobit de un frumos păr bogat, cu cărare la mijloc… În stânga pieptului se deschidea o cămară adâncă, aprinsă de-o lumină nemaivăzută şi de o mireasmă nemaisimţită: inima Lui atotcuprinzătoare”[8].
În inima Lui atotcuprinzătoare ne cuprinde pe noi toţi oamenii cu necazurile, cu suferinţele şi cu bolile noastre. Sfântul Ioan Teologul ne spune că „întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul cel Unul Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem. În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (I Ioan 4, 9-10).
El a iubit aşa de mult lumea, încât pe singurul Său Fiu L-a dat ca toţi cei ce cred în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. „Şi această iubire, capabilă de jertfa vieţii pentru cei păcătoşi, îmbrăţişează pe fiecare om, indiferent de rasă sau de naţiune. Ea se apleacă, mai ales, asupra celor umili şi împovăraţi, ale căror dureri le alină, ale căror dorinţi le împlineşte. Ei îi este milă de mulţimile ţinute în benă şi mizerie. Ea se apropie cu o înţelegere emoţionantă de toţi cei păcătoşi ca să-i elibereze de robia păcatului. Căci zice Iisus: nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. El este păstorul cel bun, care aleargă şi caută oaia cea pierdută şi când o găseşte Se bucură, o ridică pe umerii Săi şi o aduce iarăşi la staul”[9].
3. Creştinul, urmându-L pe Hristos, îi ajută pe cei suferinzi
Noi, creştinii, purtăm numele lui Hristos. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune imperativ: „Tu eşti creştin spre a imita pe Hristos şi a te supune poruncilor Lui. Priveşte, deci, ce a făcut acest model divin… Fă şi tu asemenea după puterea ta!”[10]. Domnul Hristos ne şi îndeamnă nu numai cu cuvântul, ci şi cu fapta. Or, este limpede că Mântuitorul i-a ajutat pe toţi bolnavii şi suferinzii: „A străbătut Iisus toată Galileea învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi tămăduind toate boala şi toată neputinţa în popor” (Matei 4, 23).
El nu numai că ne învaţă să fim blânzi şi smeriţi, să fim iubitori şi făcători de bine, să-i ajutăm pe bolnavi, ci El Însuşi este blând şi smerit, plin de iubire jertfelnică şi tămăduitor al bolnavilor. El ne porunceşte să-L imităm: „Nu-ţi fie frică auzind aceste cuvinte, zice Sfântul Ioan Gură de Aur. Teme-te mai curând de a nu deveni asemenea Lui”. Căci Hristos ne-a dat puteri pentru a-I putea urma, pentru a putea tinde spre asemănarea cu El.
„Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29), zice Domnul. Iar când i-a trimis pe ucenicii Săi, le-a spus: „Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi” (Matei 10, 8). Ucenicii au procedat aşa şi s-au întors bucuroşi, spunându-I: „Doamne, şi demonii ni se supun în numele Tău” (Luca 10, 17).
Sfântul Iacov îi îndemna pe credincioşi să pună în practică învăţătura Mântuitorului într-un mod care reiese din epistola sa: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru El, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui” (Iacov 5, 14-15). De atunci şi până astăzi, rugăciunile pentru bolnavi şi îngrijirea lor sunt în atenţia credincioşilor. Părinţii duhovniceşti aveau la mare evlavie îngrijirea bolnavilor pentru că această virtute era rodul dragostei. Citim în Pateric că „un frate l-a întrebat pe un bătrân oarecare, zicând: părinte, sunt doi fraţi, şi unul dintr-înşii şade cu tăcere în chilia sa şi posteşte cu mare înfrânare toată săptămâna şi mult lucru lucrează în toate zilele. Celălalt slujeşte bolnavilor în bolniţă cu osârdie şi silinţă. Deci, al cărui lucru dintre aceştia doi fraţi este mai iubit şi mai primit lui Dumnezeu? Răspuns-a bătrânul: cel ce şade cu tăcere în chilia lui şi multă rugăciune face şi posteşte şase zile, de nu are dragoste şi milostenie către fraţi şi de s-ar spânzura de nările lui, nu poate să fie asemenea celui ce slujeşte bolnavilor”[11].
Anul acesta a fost dedicat de către Biserica Ortodoxă Română Tainei Sfântului Maslu şi îngrijirii bolnavilor tocmai ţinând seama de importanţa acestei lucrări. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a propus Sfântului Sinod şi Sfântul Sinod a aprobat ca prin manifestările ce vor avea loc să le fie bine precizată credincioşilor această lucrare duhovnicească şi filantropică de mare importanţă.
În cadrul multelor simpozioane şi conferinţe se înscrie şi simpozionul organizat de Facultatea de Teologie din Cluj-Napoca, intitulat „Diaconie şi taumaturgie”. Iar evenimentul care-i dă greutate practică este inaugurarea „Centrului de îngrijiri paliative Sfântul Nectarie”. De ani de zile, de această ctitorie este preocupat Preasfinţitul Vasile Someşanul.
Noi credem că toate la un loc vor fi primite cu dragoste de către Mântuitorul, iar la dreapta judecată, cei implicaţi vor auzi cuvintele. „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi mi-aţi dat să beau; străin am fost şi m-aţi primit; gol am fost şi m-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi m-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la mine” (Matei 25, 34-36).
[1] Molitfelnic, Bucureşti, EIBMBOR, 1992, p. 211.
[2] Ibidem, p. 241.
[3] Jean-Claude Larchet, Teologia bolii, Sibiu, ed. Oastea Domnului, 2005, p. 50.
[4] Ibidem, p. 9.
[5] Sfântul Chiril al Ierusalimului, Catehezele, Izvoarele Ortodoxiei, Bucureşti, EIBMBOR, 1943, p. 236.
[6] Giovanni Papini, Viaţa lui Hristos, p. 554.
[7] Ion Agârbiceanu, Din viaţa preoţească, ed. Diecesană Arad, 1916, p. 13.
[8] Vasile Voiculescu, Capul de zimbru, Bucureşti, ed. Cartea Românească, 1982, p. 239.
[9] Nicolae, Mitropolitul Ardealului, Studii de Teologie Morală, Sibiu, 1969, p. 166.
[10] Apud Nicolae Mladin, op. cit., p. 173.
[11] Patericul, Pentru dragoste, Alba Iulia, ed. Episcopiei, 1990, p. 347.
