Ne vom continua această călătorie spirituală alături de Sfântul Isaac indicând o altă lege duhovnicească exprimată limpede de acest autor filocalic și în mai multe rânduri. Încercând o introducere voi argumenta o atitudine destul de prezentă în rândul tinerilor care necesită aplicarea unui astfel principiu în situații concrete. Este vorba de dorința de a face lucruri însemnate foarte repede, de a primi responsabilități mari cât mai devreme și de a fi însărcinați cu misiuni complicate cât mai la tinerețe. Într-o oarecare măsură, o asemenea atitudine este încurajată de mentalitatea vremii care valorizează tinerețea, mai ales din perspectiva facilă a acestui segment de vârstă la zone noi, informații numeroase, studii avansate, sau experiențe intense, situație fără precedent cu timp în urmă. Altfel spus, un tânăr pare să fie capabil, cel puțin din perspectiva formării sale, să facă lucruri mari destul de devreme și destul de ușor. Mereu sunt pomenite, în dialogul cotidian obișnuit, exemple de tineri care se remarcă, care întreprind lucrări ce le depășesc vârsta, care avansează calitativ și profesional foarte bine, în termeni superlativi. Acest lucru se datorează, mai ales, faptului că trăim într-o epocă informațională, fapt care, cel puțin în aparență, oferă tinerilor siguranță, stabilitate, încredere și curaj în fața unor situații provocatoare și planuri de activitate îndrăznețe. Până aici totul se desfășoară într-un cadru pozitiv și generos.
Așa cum se întâmplă în general, perspectiva filocalică aduce, pe de-o parte, nuanțe destul de greu de observat în contexte obișnuite iar, pe de altă parte, echilibrează un entuziasm aparent pozitiv și inofensiv, mai ales asociat vârstei tinereții. În acest cadru deja indicat facem apel la una din maximele Sfântului Isaac, foarte clarificatoare, cu valoare pedagogică. Acesta afirmă: „Tot cel ce începe înainte de vreme cele mai presus de măsura lui își îndoiește vătămarea și nu câștigă nimic”. Identificăm în această sentință, la o primă lectură, două aspecte cu caracter general. Mai întâi, expresia „mai înainte de vreme” indică un ritm anume în cazul omului pe scara creșterii, a evoluției de-a lungul vieții, ce presupune anumite activități corespunzătoare vârstei, potrivite momentului, dar și personalității actorului în discuție într-un răstimp anume. Dezvoltarea, dincolo de datele obiective pe care le presupune o anumită etapă, are și un caracter vizibil personal, care ne exprimă în unicitatea și în felul propriu de a accede la realități și situații.
În al doilea rând, autorul siriac vorbește de un plus de măsură, care, la început, într-un mod ispititor, poate să amăgească pe cineva, în sensul aroganței de a primi mai mult decât se potrivește vârstei, capacității de a face sau chiar momentului. Într-un fel mincinos unii ar putea sugera fapte posibile mai presus de putință, iar sub impulsul unei astfel de abordări să se pornească pe un drum anevoios și neclar pentru un actor neexperimentat suficient vizavi de provocarea care i se face. Într-un astfel de context Sfântul Isaac este radical și așază o atenționare – nu doar că nu câștigă nimic, ci unui astfel de om i se dublează durerea, neîmplinirea, suferința pe care o traversează la acel moment. Povara care i se pune pe umeri este prea mare, iar părerea de sine care însoțește momentul îi aduce vătămare, lărgind disproporția dintre capacitățile sale și standardele la care este chemat să se ridice. Diagnoza pe care aș pune-o într-o astfel de situație este consumul excesiv de resurse, în fața căruia destul de puțini pot să facă față. De aceea, există cazuri destul de ușor de identificat, în care oameni cu resurse și cu o evoluție extrem de rapidă, își epuizează darurile, tocmai din pricina ritmului alert și a presiunilor generate de măsuri prea mari pentru ei. Pe cât de rapid, drumul către poziții sociale înalte și cu responsabilități pe măsură, pe atât de imprevizibil și de agresiv și regresul, ba chiar căderea, de vreme ce le-a lipsit măsura, dar și conștiința momentului în abordarea posibilităților și a provocărilor.
Într-o astfel de situație se cere și intervenția cuiva din afară, care să atenționeze, să corecteze, să indice o cale moderată și potrivită unui ritm firesc de evoluție. Voi cita o a doua maximă a Sfântului Isaac care socotesc că o completează pe cea precedentă, aducând un plus de înțelegere: „Nici un fiu nedeprins nu primește bogăția casei tatălui său înainte de a se putea folosi de ea”. Dacă din perspectiva celui tânăr lucrurile ar trebui să se întâmple foarte repede și cu surplus de măsură, cel experimentat, numit în termeni generali tată/ părinte, este prudent, moderat și privește lucrurile în profunzime. Nu că nu ar vrea să investească în tinerețe, nu că nu s-ar bucura de generația tânără, nu că s-ar teme să transfere capitalul către cei care vin, ci, mai ales, dorind toate acestea, se gândește ca ele să se realizeze în condiții optime, pentru ca rezultatele să fie maxime. Tradus în termeni obișnuiți acest lucru înseamnă, mai întâi, că tatăl adună pentru copilul său, vede tot ceea ce are în perspectivă, își pregătește copilul pentru ceea ce are de făcut și nu are temeri majore privind acest transfer de „capital” spiritual sau material. Iar, pe lângă această disponibilitate, mai este atent la ceva, ca momentul în care își va oferi moștenirea, să nu fie mai devreme decât este potrivit. Într-o asemenea situație perdanți ar fi amândoi – și tatăl care oferă, dar și copilul care primește, fără să fie „copt”, adică pregătit pentru această moștenire și mandatare, deopotrivă.
Această observație se potrivește bine cu realitățile contemporane, când copiii doresc să devină moștenitori cât mai repede, dar și când părinții, printr-o grabă împrumutată, la care se adaugă ritmul alert al lumii de azi, fac greșeli majore anticipând sau chiar omițând etape. De bucurie că urmașii lor se descurcă bine, că sunt entuziaști, pricepuți la nou, aceștia le oferă bogăția lor proprie, pe care, din lipsă de experiență, copiii riscă să nu o poată nici măcar păstra. Ea fie se înmulțește, fie scade, însă niciodată nu rămâne aceeași. Este greu pentru un părinte să identifice momentul în care un copil se poate folosi de bogăție. Pentru acest lucru este nevoie să-l privească atent și constant în evoluția lui, să aibă un comportament măsurat, confirmându-l sau corectându-l la vreme, după nevoie, și să-l învețe răbdarea și responsabilitatea. În termenii Eclesiastului: Vreme este pentru orice… „Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer… vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit… Vreme este să agoniseşti şi vreme să prăpădeşti; vreme este să păstrezi şi vreme să arunci” (3, 1, 3, 6).
Așadar, înțelepciunea care vine din a observa momentul oportun pentru a face lucruri pe măsura acestuia, fără a anticipa, cu grabă, fără a spera fără noimă, a investi cu mare chibzuință. Experiența este cea care ne face vrednici de a moșteni un capital, și tot ea face ca investiția acestei moșteniri să dea roade și să nu aducă cu sine vătămare, neîmplinire sau chiar eșec. Așadar, toate la timpul lor.
† BENEDICT Bistrițeanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului
