Impresionează mereu exemplul celor care se convertesc la credință, mai ales, după un itinerariu complicat și cu experiențe adânci. Mărturia pe care aceștia o dau pe unii îi provoacă, pe alții îi întărește, pe alții îi întemeiază în credință, iar pe alții îi determină la noi parcursuri ale vieții. Experiența schimbării îi vădește într-o trăire intensă în viața prezentă, cel puțin identică, dacă nu chiar mai mare decât cea de mai înainte, în sensul în care experiența pozitivă se parcurge cu aceeași intensitate ca cea negativă precedentă. Altfel spus, pe cât de mare căderea, pe atât de mare pocăința, pe cât de adâncă patima, pe atât de profundă învierea, pe cât de multă durere, pe atât de multă bucurie. De acum nimic nu mai are voie să se piardă, drumul se arată limpede. În plus, odată convinși, calea trebuie parcursă alături de mulți, dintre cei la fel ca și ei, care au nevoie de întovărășire, dar și dintre cei aflați deja pe drum, cărora le lipsește vigoarea. Entuziasmul, siguranța, determinarea pe care le întrupează atrag admirația nu doar din partea celor „din afară”, ci și a celor „dinăuntru”.
Itinerariul celui convertit, prin amestecul de experiențe, prin opoziția atât de contrastantă la nivel de conținut, prin radicalitatea schimbării, provoacă și neliniștește mai ales pe cineva cu un itinerariu „cuminte”, fără căderi mari, dar, deopotrivă, și lipsit de experiențe intense. O astfel de prezență poate să scoată la iveală frustrări din partea celui din casă, ba chiar nemulțumiri, de altfel mereu evidențiate în Evanghelie – după modelul fiului cel mare, al fariseului, al celui ce stă într-o aparentă siguranță a virtuții, ce se simte în pericol să-și piardă privilegiile unicului moștenitor în fața celui răsplătit pe „nedrept” cu iertarea t(T)atălui.
Această argumentare ne oferă contextul prielnic pentru punerea în discuție a unei noi maxime din scrierile Sfântului Isaac Sirul, cel care vorbește atât de mult de nimicnicia păcatului în fața dragostei lui Dumnezeu, de mila lui Dumnezeu vizavi de cel păcătos, indicând cu limpezime calea pocăinței stând înaintea unui Părinte milostiv. Mesajul pe care acesta îl transmite este tocmai buna îndrăznire în drumul convertirii, ca lucrare a harului, unde conștiința păcatului se însoțește cu pocăința.
Cu toate acestea, deși generos în a-L descrie pe Dumnezeu iubitor și iertător, potrivit principiului precedenței profilaxiei față de terapie, ne cheamă la prudență, la vigilență și, în cele din urmă, ambele însoțite de recunoștință. Acesta atenționează: „Să nu socotești că e un lucru mic ca cineva să rămână totdeauna departe de pricinile păcatului”. În contextul celor afirmate până în acest moment, acest text, fără să conteste tonul general al milostivirii dumnezeiești, în sensul întoarcerii și iertării, argumentează nevoia și plusul de atitudine ca cineva să stea departe și deoparte de păcat, mai înainte de a fi nevoie de pocăință pentru cele săvârșite. În sensul acesta, înfățișarea unui itinerariu evanghelic nu este redată doar de o exprimare în termeni senzaționali, care să presupună o schimbare radicală impresionantă, ci printr-o cumințenie de viață, coerentă cu principiile morale, într-o formă continuă, firesc asumată și cultivată cu consecvență. Este vorba în cazul acesta de o traiectorie liniară, fără ceva anume excepțional, dar și fără experiențe dure, cu efecte pe măsură. Altfel spus, nu este necesară o cădere grea pentru a avea parte de o convertire impresionantă, evidențiindu-se o posibilă transformare treptată, în termenii unui firesc evanghelic.
În continuare, dincolo de acest prim nivel de înțelegere, sentința episcopului siriac ne mai indică și un principiu ascetic de maximă importanță – pentru a ne feri de păcat, este foarte important să stăm departe de pricinile acestuia. Sau, oricum, este mult mai ușor să scăpăm neatinși de efectele sale, evitând, încă de la început, orice contact cu sursele acestuia. Din tradiția ascetică cunoaștem că orice păcat începe cu un atac, o ispită sau, în termeni contemporani, cu un stimul, ca realitate virtuală, potențială, urmat, eventual, de un dialog deschis cu acesta, fie el și polemic, apoi de o consimțire lăuntrică ce se sfârșește cu făptuirea.
Acest principiu se desfășoară cel puțin în trei direcții, deja evocate mai sus. Mai întâi, se cere prudență. Tâlcuim această componentă prin atenție, chibzuință sau grijă pentru a preveni, a descoperi la timp sau a combate anumite situații. Sensul acestui concept se limpezește făcând apel la precedența temporală a ispitei față de făptuire și nevoia, în plan practic, de a pune opreliști încă de la început pentru a împiedica o posibilă dezvoltarea ulterioară. Omul înțelept mai bine se ferește de luptă decât, imprudent și nenecesar, să se arunce într-un război.
Printr-un termen sinonim aproape total, se întregește conținutul acestei sentințe. Este vorba de vigilență, care indică o atitudine de observare atentă și deopotrivă subtilă, o stare de veghe față de cele ce se întâmplă în jur, trezvie în limbaj specific, pentru a nu fi luat prin surprindere de ceva din afară, în sensul unei atotprezențe, aici și acum. Evanghelia este plină de exemple în acest sens, la fel și scrierile ascetice, argumentând necesitatea unei discipline a minții, pe lângă sau deodată cu participarea trupului în lucrarea duhovnicească.
Cele de-al treilea termen evocat mai sus este cel de recunoștință, care însoțește implicit maxima Sfântului Isaac. A practica prudența și trezvia în fața răului care ne asaltează nu este puțin lucru, acest lucru înseamnă, pentru cel în cauză, motiv de mulțumire și recunoștință. O astfel de grijă se poate transforma în disciplină de viață care să ne ferească de pericole mici sau mari. La o primă lectură nu pare să însemne mare lucru, însă, în realitate, validează o înțelepciune verificată în timp și subliniată de mulți.
Principiul exprimat în această sentință are o aplicabilitate în cazul oricui, însă, în contemporanitate, mai ales, în cazul tinerilor. Acest segment de vârstă este cei mai asaltat de tentații, de vreme ce trăiește curiozități și caută experiențe inedite, intense și provocatoare. Răbdarea în fața unor astfel de ispite, curajul măsurat, sfătuirea cu cei mai experimentați îi pot conduce pe aceștia la perspective sănătoase asupra realității, pot însoți gesturi chibzuite și genera acțiuni responsabile. Atenția la pricinile păcatului îi feresc de căderi, care pot să fie mici sau mari, de suferințe care pot surveni în consecință, și, în general, de sincope grave în biografii care se doresc dintre cele mai spectaculoase. Pledoaria autorului merge în sensul unei vieți așezate, nu lipsite de bucuriile cotidiene, ci doar ferite de pericole și suferințe nenecesare. Într-o lume a dezordinii și a negrijii, lecția la zi a autorului filocalic este tocmai atenția la „începutul” faptelor noastre, care vor determina sau, cel puțin, vor condiționa propria noastră biografie.
† BENEDICT Bistrițeanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului
