Pe 22 iulie 2020, Părintele Patriarh Daniel împlinește 69 de ani. De aici, din Cluj, de lângă zvelta catedrală ridicată de episcopul Nicolae Ivan, gândurile noastre bune se îndreaptă către Preafericirea Sa, iar pe Bunul Dumnezeu Îl rugăm să-i dăruiască ani mulți cu sănătate.
Pe 4 noiembrie 1933, în ajunul sfinţirii monumentalei Catedrale din Cluj, Episcopul Nicolae Ivan i se adresa Patriarhului Miron Cristea cu următoarele cuvinte: „este cu adevărat o minune că aici, în acest oraş al excluderii, în oraşul umilinţelor şi suferinţelor noastre pământeşti, vedem în mod real crucile acestei impunătoare Catedrale ortodoxe înălţate spre cer…”[1]. Eparhia se reînfiinţase încă din 1921, iar readucerea ei la viaţă fusese anticipată de înfiinţarea Consistoriului Eparhial al Clujului, în 1919, după Marea Unire.
Tot atunci, în 1919, s-a înfiinţat şi Universitatea românească de la Cluj „cea mai de seamă instituţie românească a începutului noii epoci istorice”[2]. În cursul inaugural, Vasile Pârvan creiona, folosindu-se de graiul epocii, intenţia spirituală programatică a acestei Universităţi: „Cântăreţii divini ai frumosului, profeţi incomparabili ai adevărului vor da viziunea sublimului, în formă transcendental ritmată română, tuturor popoarelor şi tuturor timpurilor … Desfăţi, dar aripile, suflet al naţiunii mele, loveşte cu ele puternic şi larg aerul lumii de jos şi ia-ţi ca un vultur sborul în zările senine şi curate”[3].
Acum, în aceste vremuri dificile, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a ridicat „ctitorie pentru veșnicie”, pentru că ea, Catedrala Națională, va grăi peste ani despre credința, jertfelnicia și dragostea față de valorile spirituale ale unei generații.
De fapt şi personalitatea Preafericirii Sale este pe măsura acestei ctitorii şi de aceea mi-am intitulat unul din cuvintele mele: „Patriarh puternic pentru vremuri dificile”. Și, n-am fi sinceri, dacă n-am recunoaşte că vremurile pe care le trăim sunt dificile. Sunt dificile nu numai când ne referim la situaţia economică precară, care-i evidentă, ci şi când ne referim şi la cea spirituală. Referindu-se la aceste vremuri, Sfântul Apostol Pavel zicea: „În zilele din urmă, vor veni vremuri grele; că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie” (2 Timotei 3, 1-2).
Avva Pamvo, în acelaşi spirit, spunea profetic: „în astfel de vremuri se va răci dragostea multora şi va fi mult necaz … va intra încă şi în norod necredinţă, desfrânare, urâciune, vrajbă, zavistie, întărâtări, furtişaguri şi beţie”[4].
Atât profeţiile biblice cât şi cele patristice se referă la patimile dominante astăzi: lăcomie, senzualitate şi individualism exacerbat. Omul care-şi pune problema spirituală se luptă împotriva acestei stări de lucruri ştiind că lupta lui „nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri” (Efeseni 6, 12). Lumea în care trăim noi trebuie exorcizată de rău şi îndreptată pe calea binelui.
Purtătorul de steag în această luptă este Preafericitul Părinte Daniel, Patriarh puternic pentru vremuri dificile. Iar unul dintre bastioanele pe care le ridică în calea valului vremelniciei ce ne poate îneca este Catedrala Mântuirii Neamului.
Spiritul în care acţionează şi se roagă Preafericirea Sa este cel care l-a animat pe Miron Cristea, primul Patriarh al României, care la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia se ruga aşa: „Doamne, Dumnezeul nostru, Tu eşti Părintele nostru, Tu ai văzut strâmtorarea părinţilor noştri şi ai auzit strigarea lor, căci se făcuseră ei ca floarea în brumă şi plecat spre pulbere era sufletul lor, şi trupul lor lipit de pământ”[5]. Și dacă primul Patriarh, şi cei patru care au urmat, datorită strâmtorărilor de tot felul, n-au putut ridica această ctitorie pentru veşnicie, o ridică ce de-al şaselea Patriarh.
Cu toată deschiderea sa înspre lume, înspre valorile europene şi ecumenism, Patriarhul nostru rămâne înrădăcinat în Tradiţia înaintaşilor săi. Crede şi mărturiseşte, aşa cum au crezut şi mărturisit moşii şi strămoşii noştri. Crede în Dumnezeu, Unul în fiinţă şi întreit în Persoane, Care i-a creat pe ei şi pe noi, Care ne-a ocrotit şi înălţat peste veacuri în glia pe care ne-a dăruit-o ca să ne rodească tărie trupului şi înţelepciune minţii.
Patriarhul este „figura impunătoare, înţeleaptă, fermă, aşezată, senină, limpede în gând, uşor profetică, afabilă, legată de neamul său cu pecetea şi rostul credinţei, bun până la eminent, teolog, umanist desăvârşit, în stare să renunţe la privilegiul voluntarismului, iluziei şi libertăţii exterioare, ordonându-şi întreaga viaţă în aşa fel încât, în lumea pe care o slujeşte, să nu rămână greşeli care să nu mai poată fi îndreptate”[6].
Mai mult ca oriunde, aici, la Cluj-Napoca, capitala Transilvaniei, realizăm că Patriarhul este semnul de normalitate şi fiinţare a unui Neam, garantul şi apologetul „valorilor destinale”, precum Credinţă, Patrie, Limbă, Popor, Sfinţenie şi Nemurire. El, Patriarhul este destinat, consacrat, afierosit să fie pentru Biserică şi Poporul nostru rostul moral, amintirea arhetipului, atunci, „când ne-a fost dat să ne scriem viaţa cu prea multe tăceri şi prea încruntată vreme”[7].
În lupta cu provocările contemporaneităţii secularizante şi materialiste, el este purtătorul de steag al păstrării tradiţiei ortodoxe şi a valorilor naţionale. Pe Patriarh îl întristează şi-l doare tot ceea ce-L poate întrista şi durea pe Mântuitorul. Și multe-L dor pe Mântuitorul, pentru că mult este păcatul şi suferinţa din lume. „Se săvârşesc crime, sinucideri, furturi, apostazii, profanări şi nedreptăţi. Se urăşte, se înşeală, se minte, se calomniază, se jură strâmb, se doreşte bunul altuia; unii se îmbată, alţii se învrăjbesc, se ceartă, se bat, se duşmănesc, soţii se despart, se corup tinerii şi copiii, se înjoseşte în mulţi oameni «chipul şi asemănarea lui Dumnezeu»”[8].
Patriarhii, spune Nichita Stithatul, au pe pământ o slujire asemănătoare cu a cetei îngereşti a Scaunelor, devenind purtători de Dumnezeu în demnitatea lor, apropiaţi de Apostoli.[9] Sub inspiraţia Duhului Sfânt, atunci când învaţă, se arată dimpreună slujitori cu Dumnezeu. Mutându-se în eternitate se odihnesc întru slavă, dimpreună cu Scaunele cereşti, pentru că în ierarhia pământească le-au ţinut locul.
Un cuvios părinte, meditând la slujirea arhierească, scria: „Episcopilor li s-a dat un mare har al Sfântului Duh. Ei sunt aşezaţi mai sus decât toţi: ca vulturii ei se ridică în înălţimi şi de acolo văd întinzându-se depărtări nesfârşite. Prin cunoaşterea lui Dumnezeu pasc ei turma lui Hristos. Duhul Sfânt a aşezat în Biserică episcopi ca să pască turma lui Hristos (Fapte 20, 28). Dacă credincioşii şi-ar aduce aminte de aceasta, ei i-ar iubi pe Păstorii lor cu o mare iubire şi s-ar bucura din toată inima la vederea unuia dintre ei”[10].
În România, cel aşezat mai sus decât toţi, privind cu agerime de „vultur duhovnicesc” modul în care se desfăşoară viaţa spirituală a poporului român, este Patriarhul Daniel. În zbuciumatele vremuri ale reaşezării lucrurilor pe un făgaş normal, atitudinea fermă a Preafericirii Sale ne este de mare folos. Amintesc doar câteva din ele: reintroducerea religiei în şcolile de stat, Legea cultelor, legi ce prevedeau recuperarea proprietăţilor Bisericii, salarizarea clerului şi multe, multe altele.
Nici o problemă majoră a lumii contemporane nu i-a scăpat Patriarhului Daniel. De aceea, din iniţiativa Preafericirii Sale, fiecare an liturgic este dedicat unei frământări ce preocupă societatea. Anul acesta a fost dedicat familiei creştine care este în suferinţă şi, implicit, celor două Taine importante legate de soarta familiei: Botezul şi Cununia.
Într-o comunicare la un congres internaţional, Preafericirea Sa afirma, pe bună dreptate, că „familia creştină este speranţa României.” Și, de fapt, familia este speranţa pentru întreaga lume. Cu multă dreptate sublinia faptul că „totdeauna au existat crize în familie. Astăzi însă familia naturală, tradiţională se află în criză, în mutaţie spre un viitor confuz şi incert”.[11]
Ne arată şi calea de ieşire din această situaţie: apropierea de Dumnezeu. „Din cauza crizei spirituale profunde a civilizaţiei contemporane, mai ales europene şi nord-americane, în care descreştinarea şi secularizarea devin o notă dominantă a vieţii umane individuale şi sociale, lumea se prăbuşeşte”.[12] Cu toată dificultatea, nu există altă soluţie decât întoarcerea la o viaţă spirituală normală.
Nu ne permite iconomia spațiului să facem o retrospectivă exhaustivă a biobibliografiei Preafericirii Sale, dar câteva repere tot vom da.
S-a născut la 22 iulie 1951 în Dobreşti, judeţul Timiş. A făcut liceul la Lugoj, Institutul Teologic la Sibiu, Doctoratul la Bucureşti şi studii de înaltă teologie la Strasbourg şi Freiburg im Breisgau.
Mentorul tânărului Dan Ilie Ciobotea a fost marele teolog Dumitru Stăniloae care, la susţinerea tezei de doctorat, afirma: „Examenul tezei a dovedit Comisiei de examinare că are în faţa sa un candidat bine pregătit, bine informat şi mai ales pătruns de dorinţa şi râvna de a trăi o viaţă teologică de adâncime duhovnicească. Nouă asemenea oameni ne trebuie, oameni care să trăiască învăţătura Bisericii noastre. Spiritualitatea adevărată a preotului aceasta este: Să trăiască în aşa fel încât să poată răspunde întrebărilor omului de azi, dar să rămână un preot adevărat”.[13]
Cu doctorate în teologie la Strasbourg şi Bucureşti s-a validat ca un profund şi fin teolog la şcolile din Bossey, Bucureşti şi Iaşi. Însă, cum rar se întâmplă, teologul de marcă a fost dublat şi de un excepţional om cu harismă pastorală şi administrativă.
S-a călugărit la Sihăstria, a fost Consilier Patriarhal, pentru scurtă vreme Episcop Vicar la Timişoara dar, mai ales, un Mitropolit de marcă al Moldovei şi Bucovinei. Devine Patriarh al României într-o blândă zi de toamnă, pe 12 septembrie 2007.
Când, la sfârşit de ianuarie 2011, Dumnezeu l-a chemat la Sine pe vrednicul de pomenire Bartolomeu, Mitropolitul Clujului, cu multă înţelepciune şi echilibru a gestionat interimatul şi alegerile ce au urmat. De această atitudine duhovnicească şi binevoitoare a beneficiat Arhiepiscopia noastră, Mitropolia noastră şi semnatarul acestor rânduri.
Pe lângă misiunea bisericească prodigioasă ce o desfăşoară în ţară şi-n diaspora românească, Preafericirea Sa a făcut şi face parte dintr-o sumedenie de organisme internaţionale cum ar fi: Consiliul ecumenic al Bisericilor, Conferinţa Bisericilor Europene şi multe altele. Este membru titular al Academiei Internaţionale de Ştiinţe Religioase de la Bruxelles şi Preşedintele Fundaţiei Internaţionale „Omenia”.
A fost onorat cu multe distincţii şi titluri, dintre care amintim: Ordinul Serviciului Credincios în grad de Mare Cruce, acordat de către Preşedintele României, Premiul „Pro Humanitate” acordat de Fundaţia Europeană pentru Cultură „Pro Europa”, Berlin, Doctor Honoris Causa al Universităţii Catolice „Sacred Heart”, Fairfield, Connecticut – S.U.A., Senator de onoare al Universităţii „Dunărea de Jos”, Doctor Honoris Causa al Universităţii de Arte „George Enescu” din Iaşi, Ordinul Naţional Steaua României în Grad de Mare Cruce, Bucureşti, acordat de către Preşedintele României, Membru de onoare al Academiei Române, Doctor Honoris Causa al Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, Doctor Honoris Causa al Universităţii „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, Doctor Honoris Causa al Universităţii „Aurel Vlaicu” din Arad, Doctor Honoris Causa al Institutului de Teologie Ortodoxă „Sfântul Serghie” din Paris, Doctor Honoris Causa al Universităţii „Eftimie Murgu” din Reşiţa, Doctor Honoris Causa al Universităţii din Oradea, Doctor Honoris Causa al Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi.
A fondat multe şcoli şi instituţii de cultură, dintre care pomenim: Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae”, din Iaşi, Seminarul Teologic Ortodox „Cuvioasa Parascheva” din Agapia, Seminarul Teologic Ortodox din Botoşani, Seminarul Teologic Ortodox din Dorohoi, Şcoala Teologico-Sanitară Post-Liceală din Piatra Neamţ, Academia „Sf. Ioan de la Neamţ” din Mănăstirea Neamţ, Şcoala Teologico-Sanitară Post-Liceală din Iaşi, Centrul Mitropolitan de Cercetări T.A.B.O.R. din Iaşi, Centrul Cultural-Pastoral „Sf. Daniil Sihastru” de la Durău, Biblioteca Ecumenică „Dumitru Stăniloae” din Iaşi, Seminarul Teologic Ortodox Sf. Vasile” din Iaşi, Seminarul Teologic Ortodox din Piatra Neamţ, Institutul Ecumenic „Sf. Nicolae” din Iaşi, Institutul Cultural-Misionar TRINITAS (Editura Trinitas, tipografie şi Radio Trinitas) din Iaşi, Centrul de Presă „Basilica” (Radio Trinitas, TV Trinitas, Ziarul Lumina, Agenţia de ştiri „Basilica” şi Biroul de Presă al Patriarhiei Române) Bucureşti, Editura „Basilica” a Patriarhiei Române, Editura Cuvântul Vieţii a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei; şi multe altele.
În spiritul Evangheliei Mântuitorului Hristos a înfiinţat multe aşezăminte sociale: Cabinetul stomatologic „Sf. Pantelimon” din Iaşi, Asociaţia Medicilor şi Farmaciştilor Ortodocşi din România, Departamentul socio-caritativ „Diaconia”, din Iaşi, Cantine pentru săraci la Iaşi, Paşcani, Dorohoi şi Hârlău, Dispensarul policlinic „Sf. Ap. Petru şi Pavel” din Iaşi, Centrul de diagnostic şi tratament „Providenţa” din Iaşi, Fundaţia „Solidaritate şi Speranţă” din Iaşi, Institutul social-caritativ „Diaconia” din Iaşi, Centrele Social-Culturale din Mănăstirile Neamţ şi Miclăuşeni, la care am putea adăuga multe altele.
A iniţiat proiectul „Niciun sat fără biserică şi casă parohială”, program din care s-au născut sute de biserici şi s-au organizat peste 300 de parohii. S-au înfiinţat în Arhiepiscopia Iaşului cinci noi protopopiate şi s-au întemeiat peste 40 de mănăstiri.
Pentru revigorarea vieţii bisericeşti, Preafericirea Sa a organizat pelerinaje cu moaşte, întruniri naţionale şi internaţionale ale tinerilor, programe educative şi proiecte de impact, dacă ar fi să amintim doar „Hristos împărtăşit copiilor” şi „Alege şcoala”.
Pe lângă acestea, cu toate obligaţiile pastorale, s-a implicat în viaţa academică scriind cărţi şi studii de mare folos pentru bunul mers al instituţiilor noastre teologice şi misionare. Mai putem adăuga că a tradus în franceză din Părintele Dumitru Stăniloae, că a scris în franceză 45 de studii şi articole, 35 de studii şi articole în limba engleză, 19 studii în limba germană, 14 studii şi articole în alte limbi. Și, cu siguranţă, vor apărea alte lucrări de mare valoare.
Toate acestea sunt o dovadă a deschiderii Preafericitului Daniel înspre frământările lumii contemporane, dar demonstrează, în acelaşi timp, o puternică înrădăcinare în Tradiţie vie a Bisericii. De fapt, la instalare a şi declarat răspicat că va continua misiunea şi tradiţia binecuvântaţilor înaintaşi ai Preafericirii Sale. În plus, faţă de aceştia, folosindu-se de mijloacele moderne, radioul şi televiziunea, cu neclintita convingere a Sfântului Pavel, ştie că din auzire este credinţa, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos (Romani 10, 17).
Ca Părinte duhovnicesc suprem al Bisericii Ortodoxe Române se preocupă în mod special de „foamea şi setea după Dumnezeu” a poporului său, aşa cum îşi intitulează o carte de predici pentru Postul Mare[14]. Preocupările spirituale sunt o necesitate şi singură credinţa dă sens existenţei noastre efemere, afirmă Părintele Patriarh în „Făclii de Înviere”: „Omul vede şi simte că totul în jurul său este schimbător şi trecător, că el însuşi este trecător şi e oarecum obligat să constate că existenţa însăşi este trecere, transformare, venire de undeva, din necunoscut şi mergere spre undeva, tot spre necunoscut. Credinţa însă, ca legătură vie a omului cu Dumnezeu Creatorul a toată existenţa, dă sens şi conţinut spiritual existenţei ca trecere”[15].
De fapt, de când existăm noi românii ca popor creştin, dăinuim tocmai pentru că ne-am dăruit lui Dumnezeu prin jertfelnicia noastră. Punctează această realitate Preafericitul Părinte Patriarh, urmărind veacurile de încercare biruitoare, în volumul intitulat „Dăruire şi Dăinuire”[16].
Și dacă este să interpretăm stăruinţa Patriarhului nostru pentru implicarea în slujirea socială, ar fi de observat că este tot o dăruire pentru dăinuirea semenului nostru aflat în nevoi. Mai ales în aceste vremuri marcate de o acută criză economică, care are în spate o şi mai mare criză spirituală, slujirea filantropică este foarte necesară. „Contrastul dintre sărăcia materială a multora dintre români, pe de-o parte – spune Preafericirea Sa – şi bogăţia spirituală şi frumuseţea ţării pe care aceştia o părăsesc pentru a lucra în alte ţări, pe de alta, trebuie să fie principala preocupare atât a Bisericii, cât şi a liderilor politici din România”[17].
Preocuparea pentru emigraţia română şi faţă de copiii rămaşi acasă este o frământare aparte a Părintelui Patriarh. Aşa se face că, pe toate meridianele globului, s-au creat structurile eclesiastice necesare pentru o bună păstorire a creştinilor ortodocşi români.
Este greu de rezumat într-un cuvânt festiv o activitate atât de variată şi de profundă. Cred că alocuţiunea rostită la întronizare de către Preafericirea Sa este un adevărat cuvânt programatic: „Cea dintâi dorinţă şi cea dintâi datorie a noastră ca nou Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române constă în păstrarea, preţuirea şi cultivarea moştenirii spirituale luminoase pe care ne-a lăsat-o fericitul întru adormire Părintele nostru Patriarhul Teoctist, pildă de înţelepciune şi răbdare, de iubire frăţească faţă de toţi creştinii ortodocşi, pildă de bunătate, faţă de toţi creştinii, faţă de toţi oamenii credincioşi şi faţă de toţi oamenii făcători de pace şi de bine”[18].
Un al doilea gând era cel al comuniunii frăţeşti în Biserică: „Datoria noastră constantă este promovarea comuniunii frăţeşti, a coresponsabilităţii şi conlucrării cu toţi ierarhii din Sfântul Sinod, pentru a păstra şi apăra credinţa ortodoxă şi unitatea Bisericii noastre, precum şi pentru a găsi împreună cu Înaltpreasfinţiile şi Preasfinţiile lor, împreună cu clerul şi credincioşii mireni ortodocşi mijloace corespunzătoare pentru adâncirea şi îmbogăţirea vieţii spirituale şi a lucrării misionare în parohiile, mănăstirile, şcolile teologice, instituţiile culturale şi instituţiile social-caritative ale Bisericii noastre”[19].
Și, în sfârşit, spune Preafericitul, „o altă dorinţă a noastră, care devine o datorie, este intensificarea misiunii spirituale a Bisericii în societate, dincolo de zidurile locaşurilor de cult, prin intermediul a două reţele bisericeşti ortodoxe la nivel naţional şi anume: radio şi televiziune, precum şi un cotidian al Bisericii”[20]. Într-o lume în care mass-media revarsă în spaţiu mult venin şi mediocritate e nevoie, pentru omul care caută, şi de izvoare curate şi dătătoare de viaţă.
Din motivele subliniate, şi multe altele, ne dăm seama câtă nevoie avem de un Patriarh puternic. Într-o lume în care aproape că nu mai sunt repere, pentru noi românii şi, în mod special, pentru noi transilvănenii, Patriarhul Daniel este un reper şi un Părinte.
Este Părinte în sensul pe care bătrânii de odinioară îl dădeau acestui cuvânt, înţelegând că Întâistătătorul, cunoscător fiind al lucrurilor dumnezeieşti, are faţă de lucrurile omeneşti o dreaptă judecată, datorită căreia ştie să-i călăuzească pe oameni pe calea lui Dumnezeu[21].
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, Părintele neamului, ne arată că „numai fiind ancorat în ființa unui neam și loc, în istoria unei Patrii, poți aduce roadă”[22]. Noi, fiii săi spirituali, la acest soroc sărbătoresc, îi zicem dimpreună cu Sfântul Ioan Teologul: „Să mergeți bine cu sănătatea, precum bine mergeți cu sufletul” (III Ioan 1, 2).
†ANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului
[1] Pr. Prof. Dr. Alexandru Moraru, Catedrala Ortodoxă din Cluj-Napoca, manuscris, p. 3.
[2] Cluj-Napoca, Inima Transilvaniei, Editura „Studia”, Cluj-Napoca, 1997, p. 105.
[3] Ibidem.
[4] Pateric, Reîntregirea, Alba Iulia, 1990, p. 193.
[5] Ilie Şandru, Patriarhul Miron Cristea, Editura „Petru Maior”, Târgu Mureş, 1998, p. 118.
[6] Iosif Zoica, Patriarhul, în Îndrumătorul Pastoral, „Reîntregirea”, vol. XXII, 2008, p. 12.
[7] Ibidem.
[8] Prof. Teodor M. Popescu, Îndrumări pentru preoţi, Îndrumătorul Pastoral, „Reîntregirea”, vol. XVII, Alba Iulia, 1993, p. 44.
[9] Nicétas Stéthatos, Opuscules et lettres, Sources chretiennes, vol. 81, Paris, 1961, p. 293.
[10] Cuivosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Deisis, Alba Iulia, 1994, p. 165.
[11] Congresul Internaţional, Familia şi viaţa la începutul unui nou mileniu creştin, Bucureşti, 2001, p. 33.
[12] † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Foamea şi setea după Dumnezeu, Editura „Basilica”, Bucureşti, 2008, p. 11.
[13] † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teologie şi Spiritualitate, Editura „Basilica”, Bucureşti, 2009, p. 10.
[14] † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Foamea şi setea după Dumnezeu, Editura „Basilica”, Bucureşti, 2008, p. 11.
[15] † Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Fălcii de înviere, Trinitas, Iaşi, 2005, p. 5.
[16] † Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Dăruire şi dăinuire. Raze şi chipuri de lumină din istoria şi spiritualitatea românilor, Trinitas, Iaşi, 2005, p. 5.
[17] Ibidem, p. 342.
[18] Cuvânt de întronizare, Glasul Bisericii, nr. 10, Octombrie 2007, p. 16.
[19] Ibidem.
[20] Ibidem.
[21] † Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei, Spovedanie şi comuniune, Alba Iulia, 1998, p. 131.
[22] Ioan Alexandru, Iubirea de patrie, Editura Eminescu, București, 1985, p. 7.
*Articol apărut în Revista Renaşterea, serie nouă, anul XXXI, nr. 7 (363), iulie, Cluj-Napoca, 2020, pp. 1-3.
Foto credit: Basilica.ro
