Părintele Petroniu Tănase face parte din panteonul de aur al monahismului românesc din secolul al XX-lea. S-a născut în împăduritele ținuturi ale Neamțului în anul 1914[1], în comuna Fărcașa. A intrat în mănăstire devreme, era un copilandru, dar a intrat cu dragoste pentru viața în Hristos, chiar la Mănăstirea Neamț. Timpurile clocoteau, iar omul, cu inimă curată, ca a tânărului Petroniu, simțea dorul după calea strâmtă, dar mântuitoare. A fost tuns în monahism în 1942, 22 septembrie, dar, până atunci, a trecut prin multe ascultări. În 1937, a avut marea bucurie, dar și copleșitoarea ascultare, de a pune în rânduială biblioteca mănăstirii Antim, una din cele mai importante din întreaga Patriarhie Română. În 1947 a fost hirotonit pe seama Catedralei Patriarhale. A urmat pentru o scurtă perioadă de timp calea profesoratului la Mănăstirea Neamț. Aici avea să predea Catehetică, Omiletică și Pedagogie, având în minte cursurile magistralului profesor Mihail Bulacu.
Nici el n-a scăpat de ochiul vigilent al regimului comunist, fapt ce a făcut ca în 1959 să părăsească Mănăstirea Neamț. S-a apropiat de Mănăstirea Sihăstria, dar abia în 1964, după decret, când la cârma așezământului revenise părintele Cleopa și el în băjenie din pricina „luminaților proletari”. Aici, așa cum mărturisește episcopul Romanului și Bacăului, preasfințitul Ioachim, el avea prestigiul cărturarului, în timp ce Cleopa Ilie îl avea pe al învățătorului, iar Paisie Olaru, pe al duhovnicului. În 1978, prin mila și voia lui Dumnezeu, a pus piciorul în Grecia și a urcat în Muntele Athos. Acolo a ajuns la mănăstirea Prodromu, iar după șapte ani a fost numit egumen. La vârsta de 94 de ani a plecat la cele veșnice, după o activitate de o bogăție exemplară, dar, cu precădere, după o viață aleasă duhovnicește.
La Schitul Românesc Prodromu a contribuit decisiv la înfrumusețarea și creșterea numărului monahilor. Se pare că i-a fost acceptată plecarea spre Munte, după ce monahii de la Schit s-au apropiat de președintele de atunci al României, Nicolae Ceaușescu, aflat în vizită în Grecia, și i-ar fi spus, „domnule președinte trimiteți niște călugări din țară că nu mai are cine să ne îngroape”[2]. Fiind o chestiune de imagine, este acceptată plecarea în munte a unui număr de călugări, printre care și Petroniu Tănase. În Sfântul Munte a stat 33 de ani și se spunea despre el că „a fost un călugăr desăvârșit, un „calon-gheron”, un bătrân frumos, o icoană smerită în care Dumnezeu a pictat frumusețea prezenței Sale”[3].
Deși mai mulți dintre părinții descriși anterior au fost monahi, totuși despre monahism nu am vorbit până acum. Ce este monahismul și care sunt regulile pe care trebuie să le urmeze cel care intră în această viață?
În primul rând trebuie spus că monahismul este despărțirea de lume. Călugărul este cu lumea doar în rugăciune, dar este despărțit trupește de ea. Cel care alege această cale știe de la bun început că sunt trei voturi pe care le asumă în totalitate: castitatea, sărăcia de bună voie și ascultarea necondiționată.
Ce este castitatea?
Persoana care primește tunderea în monahism se obligă să nu mai aibă niciun fel de legătură trupească. Prin urmare, viața lui este una curată, feciorească. El se dedică în mod absolut slujirii lui Dumnezeu.
Ce este sărăcia de bună voie?
Călugărul nu este o persoană care să aibă ceva în posesia lui. Așa a jurat înaintea sfântului altar. El se rezumă la chilia sau la un loc într-o chilie, la hainele de pe el și la cartea de rugăciuni. Patericul este foarte generos în privința celor care s-au lepădat de lume, cum diavolul lăcomiei i-a făcut să se lege până și de o simplă carte și doar renunțarea la ea i-a făcut liberi. „A zis Avva Evprerie: cele trupești sunt materie. Cel care iubește lumea iubește pietrele de poticnire. Deci, dacă se întâmplă să pierdem ceva, să primim aceasta cu bucurie și cu recunoștință, deoarece ne-a scăpat de griji”[4]
A nu avea nimic este echivalentul cu a te lăsa cu totul în voia lui Dumnezeu și în folosul obștii, dacă călugăria aleasă este de obște.
Ce este ascultarea necondiționată?
Votul acesta este printre cele mai greu de împlinit și din pricina lui unii și-au pierdut puterea de a continua pe calea grea a monahismului. Ascultarea călugărului are două granițe, erezia și păcatul; până acolo merge ascultarea. Doar dacă cineva i-ar cere călugărului să se lepede de Dumnezeu prin erezie sau să păcătuiască, doar atunci el poate să nu asculte. E important de precizat că, nu oricine îi poate porunci monahului. El are datoria de a-l asculta pe stareț și pe episcop. Lor le datorează întreaga ascultare. De ce e importantă această virtute? Pentru că prin ea monahul se eliberează de judecarea acestei lumi și de voia proprie, prin ea caută doar împlinirea poruncilor dumnezeiești și nimic altceva.
În ceea ce privește monahismul românesc, aici vom întâlni cu precădere pe cel chinovial sau de obște. Prin urmare vom întâlni mănăstiri de călugări și de maici. Mănăstirile de maici vor avea întotdeauna și un ieromonah, adică un călugăr preot, care va îndeplini și rolul de duhovnic. Vor sluji împreună, vor mânca împreună, vor avea chiliile în incinta mănăstirii. Aceasta este una din diferențele majore față de viața de sine, semi-anahoretică, unde monahii se adună la un loc doar sâmbăta și duminica, în rest fiind de sine. Această formă de monahism este rară și nu este încurajată, fiind mai puțin rodnică decât cea de obște.
În limbajul liturgic vom întâlni cuvintele: ieromonah, ierodiacon, singhel, protosinghel, arhimandrit, stavroforă, stareț, stareță.
Ieromonahi sunt toți călugării care au primit darul preoției și pot sluji sfânta Liturghie. Ierodiaconi sunt călugării care au fost hirotoniți diaconi. Protosinghel este un grad călugăresc, cum ar fi la preoți iconom, având dreptul să poarte bederniță, arhimandrit este cel mai înalt grad călugăresc și doar din rândul lor sunt propuși spre alegere episcopii. El are dreptul să poarte cruce pectorală. În fapt, cei care sunt aleși pentru a fi hirotoniți episcopi, sunt ridicați la treapta de ipopsifiu, cea mai înaltă treaptă monahală. Stavroforă este gradul cel mai de sus la care poate fi ridicată o călugăriță, adică este purtătoare de cruce, datorită meritelor deosebite pe care aceasta le are. Stareț și stareță sunt numele pe care le poartă conducătorii mănăstirilor și, cum e ușor de intuit, e doar o funcție administrativă ce incumbă responsabilități majore.
Desigur, sunt și alte titulaturi pe care le vom întâlni în lumea monahală, dar ne vom opri cu prezentarea noastră aici.
Reținem că părintele Petroniu Tănase a fost în primul rând un călugăr ales și un stareț de mare ținută. Și-a început viața de obște la Neamț și după numeroase încercări din partea regimului comunist a primit ascultare să plece la Schitul Prodromu. Aici a stat 33 de ani. De asemenea, reținem că monahul depune trei voturi: al castității, al sărăciei și al ascultării necondiționate.
În încheiere subliniem că monahismul este vajnicul străjer al ortodoxiei. Aici se mențin slujbele vii, aici învățătura de credință trebuie să rămână nealterată. Pe parcursul istoriei mănăstirile au fost și au rămas oaze de cultură, fântâni vii de spiritualitate. Cel care dorește această cale, să știe că e o cale grea, că nu e pentru oricine, dar e mântuitoare.
Ultima noastră cateheză este dedicată unui părinte special, un convertit la credința cea adevărată, un om care în tinerețe a trăit ca și cum n-ar fi fost creștin, dar care odată întors, a atins culmile sfințeniei, Daniil Sandu Tudor.
Pr. lect. univ. dr. Liviu Vidican-Manci
Inspector eparhial pe probleme de catehizare parohială
____________________________
Toate catehezele pot fi citite, integral, AICI
____________________________
[1] Părintele Ioanichie Bălan notează 1916, Convorbiri II, p. 711;
[2] https://doxologia.ro/parintele-petroniu-tanase-un-patriarh-al-ortodoxiei-marturisitoare, accesat 20 iulie 2019;
[3] https://doxologia.ro/parintele-petroniu-tanase-un-patriarh-al-ortodoxiei-marturisitoare, accesat 20 iulie 2019;
[4] Patericul Mare. Apoftegmele părinților pustiei. Colecția tematică, pp. 383-384.
