Părintele Paisie s-a născut în efervescența sfârșitului de secol XIX, într-o zi de 20 iunie 1897. A fost ultimul din cei 5 copii ai familiei Olaru, Ioan și Ecaterina. Ca elev, Petru s-a dovedit a fi, după cum însuși o mărturisește, iute la minte și a avut gând de călugărie destul de timpuriu. În 1921 a intrat în Schitul Cozancea. Debutul monahicesc a fost plin de ispite, așa încât tânărul călugăr adesea era căutat de gândul fugii din mănăstire. Spovedania deasă și ascultarea de cuvântul duhovnicului l-au făcut să rămână, iar în 1943 să fie hirotonit diacon. În 1947, episcopul Valerie Moglan l-a ridicat în treapta preoției și l-a hirotesit duhovnic.
În 1949, în proiectul de revigorare a mănăstirii Slatina condus de Părintele Cleopa, se implică și părintele Paisie. Harisma duhovniciei, pe care a avut-o de tânăr, a fost de mare ajutor. De aici va pleca în 1953 la Sihăstria unde va urma deceniul groazei, al prigoanei împotriva monahilor și a preoților. Părintele a rămas în mănăstire și a continuat să împlinească misiunea la care a fost chemat, chiar dacă obștea era decimată. Între 1972-1985, a primit ascultare să pună rânduială la schitul Sihla. Ajunsese la o înălțime duhovnicească ce a contaminat împrejurimile și nu doar. Era căutat de monahi și credincioși deopotrivă, iar, ceea ce rețin majoritatea, a fost, blândețea fără cusur ce se scălda într-o smerenie îngerească.
Părintele Paisie și Părintele Cleopa
Părintele Ilie Cleopa spunea: „așa era părintele Paisie Olaru: smerit, tăcut, blând, înțelept la cuvânt, foarte milostiv și iubitor de aproapele. Întotdeauna căuta pacea cu toți și iubea liniștea. Nu-i plăcea să trăiască între mulți și își ascundea viața și nevoința. Nimeni nu știa cum se roagă în chilie, ce lucrare are mintea și inima lui, cât stă la masă și cât se odihnește. Plângea cu cel care plânge și se bucura cu cel ce se bucură. Nu ținea la haine bune, la bani, la nimic și fugea de cinste, de laudă, de multa vorbire, de clevetire și de oameni mari”[1] .
A plecat la cele veșnice pe 18 octombrie 1990, la vârsta de 93 de ani.
Așa cum o spun toți cei care l-au cunoscut, avea o blândețe molipsitoare. După ce-l cunoșteau pe părintele cu greu se mai despărțeau de el. Acest aspect al vieții sale ne-a făcut să ne întrebăm, încă o dată, ce este blândețea și cum primește omul binecuvântare prin ea?
Mântuitorul însuși ne spune că cei blânzi vor moșteni pământul: „Fericiți cei blânzi că aceia vor moșteni pământul”( Mt. 5, 5). Fiind întrebat cum e bine să păstorească preotul turma dată lui, Părintele Paisie a răspuns: „turma lui Hristos se păstorește cu fluierașul, iar nu cu bățul. Adică cu blândețe, iar nu cu asprime”[2]. Dar blândețea nu e doar atât, nu e doar tact preoțesc este mai mult, ne privește pe fiecare.
Sfântul Ignatie Briancianinov oferă o interpretare cu totul deosebită fericirii celor blânzi în predica de pe munte. A moșteni pământul înseamnă a birui firea, pentru că „pământ suntem”. Adică, cei blânzi au control asupra lor înșiși, asupra vieții lor și influențează pozitiv pe toți ce le stau aproape. „Fiind pământ, sunt lipsit de stăpânirea acestui pământ: mi-l răpesc feluritele patimi, și mai ales mânia cea cumplită care mă siluiește și mă trage cu sine; sunt lipsit de orice stăpânire asupră-mi. Blândețea îmi înapoiază această putere, mă face să intru în stăpânirea moștenirii mele, a pământului meu, a mea, a trupului meu, a sângelui meu, a pornirii mele. Cei blânzi vor moșteni pământul, și se vor desfăta întru mulțimea păcii (Ps 36, 11)”.[3]
Blândețea nu poate fi privită unilateral și să emitem pretenția că am înțeles-o. Ea se vede prin contrast cu mânia, cu iuțimea, iar efectele ei sunt în contraponderea iuțimii. Dacă furia duce la moarte, blândețea înfrumusețează viața, dacă mânia întunecă, blândețea luminează.
Chipul blând al părintelui Paisie Olaru a rămas ca o pictură mozaicală pe sufletul celor care l-au cunoscut, iar blândețea lui a transformat nenumărate vieți.
Traversăm o perioadă fără precedent. Noi, românii, nu am avut niciodată o perioadă atât de lungă de pace și prosperitate. Am putea spune, fără să exagerăm, că românii sunt un popor blând, un popor care nu a cunoscut mânia în formele ei cele mai mizerabile, de cucerire și oropsire a altor popoare. Cu toate acestea, luați individual unii dintre semenii noștri au mare nevoie să cunoască blândețea. Furia nu duce la nimic bun. Ne amintim cât de șocantă a fost uciderea unei familii, soț și soție, în județul Timiș, de către un om ce nu și-a ținut gândurile de răzbunare în frâu. Cât de bine ar fi fost dacă cineva i-ar fi insuflat de mic blândețea.
Sfântul Ioan Scărarul spunea că „începutul fericitei neamintiri a răului stă în a primi necinstirile cu sufletul amărât și îndurerat; mijlocul, în a rămâne față de ele neîntristat; desăvârșirea (dacă este vreo desăvârșire), în a le socoti pe acestea ca laude. Bucură-te, dacă ești dintre cei dintâi; fii tare, dacă ești dintre cei de-al doilea; fericit ești dacă ești dintre cei de al treilea, ca unul ce te veselești în Domnul”.[4]
Chipul binevoitor al Părintelui Paisie Olaru ne rămâne povățuitor spre blândețe. Și, poate, cel mai important aspect al blândeții este că ne ajută să punem stăpânire pe lutul personal, pe trupul nostru, pe apucăturile și pornirile proprii.
În cateheza viitoare îl vom avea înaintea noastră pe părintele Cleopa Ilie, catehetul de la Sihăstria.
Pr. lect. univ. dr. Liviu Vidican-Manci
Inspector eparhial pe probleme de catehizare parohială
____________________________
Toate catehezele pot fi citite, integral, AICI
____________________________
[1] https://sihastria.mmb.ro/parintele-paisie-olaru-0, accesat 17 iulie 2019;
[2] Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovnicești, II, p. 491;
[3] Sfântul Ignatie Briancianinov, Experiențe ascetice, p. 421;
[4] Filocalia, IX, traducere din grecește, introducere și note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Humanitas, București, 2002, 2007, p 176.
