După Marea Unire a venit la Cluj un om providenţial: Episcopul Nicolae Ivan. El a reîntemeiat Eparhia, a ctitorit Catedrala, a înfiinţat Şcoala de Teologie, a fondat revista „Renaşterea”, a întemeiat tipografia şi s-a implicat cu râvnă în viaţa spirituală şi culturală a oraşului.
Lucrurile acestea nu le putea face singur, ci, cu intuiţia de manager absolut, s-a înconjurat de o pleiadă de bărbaţi cu mare greutate. Unii dintre ei făceau parte şi din Adunarea Eparhială. Astfel îi putem aminti pe Dr. Sextil Puşcariu, Gheorghe Bogdan-Duică, Dr. Silviu Dragomir, Dr. Ioan Lupaş, Alexandru Lapedatu, Octavian Goga, Dr. Victor Stanciu, Dr. Ioan Goia, Dr. Emil Ţeposu şi alţii.
De data aceasta ne oprim în mod special la Părintele Academician Ioan Lupaş, de la a cărui trecere în eternitate se împlinesc pe 3 iulie 50 de ani. Personalitatea lui a fost una de excepţie. În bătăliile pentru afirmarea elementului românesc în mediul universitar clujean şi a biruinţei ortodoxiei a fost mereu pe baricade.
Când Părintele Ioan Lupaş împlinea 60 de ani, Mitropolitul Nicolae Bălan îl omagia astfel: La sărbătorirea şi omagierea Părintelui Ioan Lupaş, pentru impunătoarea operă realizată de P.C. Sa pe terenul studiilor istorice, ca şi pentru bogata şi însufleţita activitate desfăşurată în slujba Neamului, Biserica Noastră este cea dintâi îndatorată să participe cu flori de recunoştinţă şi cu cuvinte de laudă. Preocupările de istorie ale Părintelui Ioan Lupaş au fost îndreptate, cele mai multe, spre trecutul şi vredniciile Bisericii, iar spiritul de care e străbătută toată opera şi activitatea P.C. Sale este profund creştin [1].
Părintele Academician Ioan Lupaş s-a născut la 9 august 1880 în Sălişte, din părinţii Toma şi Marina. Şcoala primară o face în sat, gimnaziul în Sibiu, fiind nevoit în clasa a VIII-a să plece la Gimnaziul românesc „Andrei Şaguna” din Braşov, pentru că intrase în conflict cu şovinul profesor de istorie Tompa Arpád. Acelaşi lucru l-a făcut şi bunul său prieten Octavian Goga. Va avea aici o seamă de profesori distinşi, dintre care amintim: Virgil Oniţiu, Vasile Goldiş, Iosif Blaga şi alţii[2].
Primul între absolvenți, pleacă dimpreună cu Octavian Goga, beneficiind de o bursă „Gojdu”, la Budapesta şi urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie între anii 1900-1904. Își încununează cursurile cu titlul de doctor cu teza „Biserica ortodoxă română din Transilvania şi unirea religioasă în cursul veacului al XVIII-lea”. Teza a fost scrisă în limba maghiară.
Încă din timpul studenţiei va publica la „Tribuna” şi „Telegraful Român”, fiind o voce care afirma credinţa ortodoxă şi cultura română. După studiile de la Budapesta va merge, dimpreună cu Octavian Goga, la Universitatea din Berlin, avându-l profesor pe Adolf Harnack. În compania aceluiași coleg, în anul 1905, face o călătorie în Italia[3].
Întors acasă, este numit profesor de Istorie Bisericească la Institutul teologic-pedagogic „Andreian” din Sibiu. Cum exigențele institutului cereau ca dascălii să aibă studii teologice, le va face tocmai la institutul unde funcționa. Profesorul Ioan Lupaș s-a implicat în toate demersurile culturale și naționale ale românilor și, drept urmare, a fost închis trei luni la Seghedin.
Datorită sentimentelor sale prea românești, Mitropolitul Ioan Mețianu va fi nevoit să-l scoată de la catedră și să-l hirotonească preot pentru Săliște, unde ajunge protopop. Misiunea lui era de înaltă ținută. Va scrie mult și de calitate. Prietenul său Onisifor Ghibu va sublinia faptul că Protopopul Ioan Lupaș a dat viață, în condiții în adevăr superioare amvonului, care are așa de puțini slujitori pricepuți la noi. Predicile lui, la fel de atrăgătoare și de instructive pentru țărani ca și pentru intelectuali, fac parte din cea mai bună literatură omiletică românească… Și ca duhovnic, și ca slujitor la altar, Lupaș a pus în uimire pe cei care l-au privit la început cu scepticism[4].
La 29 mai 1914 este ales membru al Academiei Române. După ce România a intrat în război, autoritățile maghiare l-au închis la Șopron, iar la intervenția specială a mitropolitului Vasile Mangra i se fixează domiciliu obligatoriu la Budapesta. Se întoarce la păstoriții săi de Bunavestire a anului 1917. În 1918 îi apare la Sibiu „Istoria bisericească a românilor ardeleni”, retipărită la Cluj de Doru Radosav în 1995.
A fost participant activ al pregătirilor Marii Uniri din 1918 și a făcut parte din organismele importante de atunci, ajungând în Parlamentul României Mari și-n Guvern, la portofoliul Sănătății, iar apoi ministru al Cultelor și Artelor, în cabinetul condus de Octavian Goga.
Capitolul cel mai important al vieții sale este cel de la Cluj, pentru că, în toamna anului 1919, ajunge profesor de istorie la noua Universitate. Fiind o somitate, deschide noi căi în cercetarea istorică, iar împreună cu Alexandru Lapedatu înființează „Institutul de Istorie din Cluj”. Are ucenici vestiți precum David Prodan, Ștefan Pascu, Ioan Moga, Aurel Decei, Mihail Dan, Francisc Pall, Dimitrie Braharu, fiica sa Marina Lupaș-Vlasin și alții.
Academicianul Ioan Lupaș și-a adus contribuția la reînființarea Eparhiei Vadului, Feleacului și Clujului, ajutându-l pe Nicolae Ivan în tumultoasa sa strădanie de a pune pe picioare o instituție esențială pentru viața spirituală din Transilvania. Nicolae Ivan îi fusese la Sibiu profesor de religie și, când s-a pus problema alegerii de episcop la Cluj, a optat pentru acesta. A predat apoi și în Academia Teologică înființată aici, pe lângă cursurile ținute la universitate.
A rămas tot timpul un apropiat și sfetnic bun al Episcopului Nicolae Ivan. Și pe când se găsea împreună cu soția sa Ana într-o stațiune din Cehia, Karlsbad, ținea legătura cu Vlădica, și-ntr-o scrisoare îţi exprima părerea referitor la întrunirea Ligii Antirevizioniste: cred că nu ar fi nicidecum a se discuta în şedinţă plenară proiectul unei manifestaţiuni impunătoare la început de August, mai ales că din partea comitetului central am primit sugestiunea de amânare pe septembrie. S-ar da numai prilej presei minoritare de a-şi înmulţi propaganda revizionistă[5]. Aşadar sfat înţelept şi dovadă de echilibru.
L-a pasionat în mod absolut istoria Bisericii noastre şi, dorind s-o facă înţeleasă de către tineri, în prefaţa de la „Istoria Bisericească a românilor ardeleni”, îşi destăinuie această intenţie: Spre a face accesibilă cartea aceasta şi elevilor, cari cercetează cursurile superioare ale şcoalelor secundare, am căutat să îmbrac ceea ce era de spus, în haina unui stil simplu şi uşor de înţeles[6].
După instalarea comunismului a fost închis la Sighet. Pe luptătorul pentru Marea Unire, pe care l-au întemniţat şi maghiarii, acum l-au închis românii alături de Gheorghe Brătianu, Silviu Dragomir, Ştefan Meteş şi alţii. Ultimii ani şi i-a petrecut la Sibiu şi la Bucureşti, trecând la Domnul pe 3 iulie 1967 şi fiind înmormântat în cimitirul Mănăstirii Cernica.
Rămâne pentru noi chipul unui luptător dârz pentru apărarea Bisericii Ortodoxe Române şi a Neamului Românesc. Într-o lume în care acestor valori nu li se acordă atenţia cuvenită este un semnal de alarmă, mai ales că la anul vom sărbători 100 de ani de la Marea Unire.
†ANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului
[1] Nicolae Bălan, Un istoriograf creştin, în „Omagiu lui Ioan Lupaş la împlinirea vârstei de 60 de ani”, august 1940, Bucureşti, 1943, p. 47.
[2] Cf. Mircea Păcurariu, Cărturari sibieni de altădată, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, p. 370.
[3] Ibidem.
[4] Ibidem, p. 372.
[5] Episcopul Nicolae Ivan, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2015, p. 403.
[6] Ioan Lupaş, Istoria bisericească a românilor ardeleni, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p.24.
