Universitățile pustiei

Se sărbătoreşte în această primăvară, pe 4 aprilie, împlinirea a 150 de ani de la înfiinţarea, în 1866, a Academiei Române. Numită la început „Societatea Literară Română”, apoi „Societatea Academică Română”, ca, în sfârşit, să fie cunoscută cu numele consacrat de „Academia Română”, cel mai important for românesc de cultură şi ştiinţă.

 

Eu nu mă voi opri la importanţa mare pe care o are Academia în viaţa spirituală a neamului – cu siguranţă fac lucrul acesta cei îndrituiți – , ci mă voi opri la o realitate de natură duhovnicească care, pe plan spiritual, este în tandem cu spiritul universitar şi am putea-o denumi „Universităţile Pustiei”.

După ce creştinismul a devenit religia agreată a Imperiului Roman, până atunci fiind sute de ani prigonită, mase de oameni s-au botezat, neavând întotdeauna pregătirea necesară. Baremul exigent din punct de vedere spiritual al trăirii religioase a scăzut. Şi, în această situaţie, eroii duhului, martirii în alb, trebuie căutaţi în mediul monahal. Desigur afirmaţia nu este exclusivistă dar, în marile lavre monahale pot fi întâlnite spirite excepţionale.

În jurul lor s-au format caractere, pustiile devenind adevărate „universităţi”. Aşa au fost Pustia Schetică din Egipt, Pustiul Iordanului, până în ziua de astăzi Muntele Athos. Lista nu este exhaustivă, ci exemplificativă. La început învăţătura era transmisă oral, dar ulterior a fost cuprinsă şi în scris. Ba, sunt cazuri când în unele lavre s-au construit şcoli admirabile, în adevăratul sens al cuvântului. Şi nu numai în Orient, unde mănăstirea Studion şi altele erau celebre, ci şi în Apus, marile universităţi au fost organizate în mănăstiri.

Referindu-se la rolul didactic şi iniţiatic al monahismului, Mitropolitul Bartolomeu scria: „Ca şi creştinismul primar, călugăria clasică avea un caracter iniţiatic. Tainele ei se descopereau prin viu grai, de la dascăl la ucenic, treaptă cu treaptă, puţin câte puţin, cu înaintări şi reveniri încete, ocolind accidentele. Părinţii Pustiei, foşti învăţăcei la rândul lor, dovedeau o măiestrie fără de seamăn în a-şi apropia sufletul omului şi a-l călăuzi spre inima lui Iisus, cu o iscusinţă pe care nici pe departe nu o posedă savanţii de astăzi ai psihologiei abisale. Iniţierea se făcea de la om la om – mai precis de la persoană la persoană – întru comuniunea dumnezeiescului dor. Cărţile s-au alcătuit mai târziu, pe îndelete…”[1]. Părintele Mitropolit Bartolomeu se referea la rolul iniţiatic al monahismului în general, dar, în special, la înţelepciunea Părinţilor Deşertului a căror apoftegme se găsesc în Pateric. Lucien Regnault, în lucrarea „Viaţa cotidiană a Părinţilor Deşertului în Egiptul secolului IV”[2], va sublinia faptul că „aceşti eroi ai ascezei şi virtuţii au fost înconjuraţi de o aură de miraculos, ceea ce făcea să se spună, de exemplu, despre avva Macarie, că era un «dumnezeu pe pământ» asemenea faraonului ce purta acest titlu în Egiptul antic”[3].

Sfântul Arsenie cel Mare era unul dintre cei mai cultivaţi oameni ai vremurilor sale. Pentru aceasta, după ce s-a retras în pustia Egiptului, nu se sfia să-i consulte pe cei iniţiaţi în spiritualitate, chiar dacă erau oameni simpli. Unul, care se mira de aceasta, i-a zis: „Avva Arsenie, cum, atâta învăţătură latinească şi elinească având, întrebi pe acest ţăran pentru gândurile tale?”. El i-a răspuns: „învăţătura latinească o am cu adevărat, dar alfabetul acestui ţăran încă nu l-am învăţat”[4].

Pentru Părinţii Deşertului adevărata „filosofie”, adică iubirea de înţelepciune, era călugăria. Pe bună dreptate, Părintele Dumitru Stăniloae spune că „Sfinţii Părinţi sunt maeștrii neîntrecuți într-o ştiinţă, pe care noi am lăsat-o să ne fie răpită, în ştiinţa sufletului, care e cea mai scumpă realitate după Dumnezeu şi cunoștința aceasta ne-o pun la dispoziție”[5] în scrierile filocalice. Ceea ce ei au exprimat în „Universităţile Pustiei” ne-au transmis şi nouă. Ei au sesizat mecanismul complicat în care patimile pun stăpânire pe om, plecând de la nivelul gândurilor. „De aceea se pune atâta preţ în scrierile Filocaliei pe paza gândurilor. Patimile pot fi topite şi faptele externe pot fi îmbunătăţite numai după ce omul s-a deprins să-şi urmărească orice gând, ca, dacă e rău, să-l alunge îndată, sau să-l cureţe şi să-l îmbrace în pomenirea lui Dumnezeu”[6].

Acest mare teolog ortodox al veacului trecut, Părintele Dumitru Stăniloae, traducând scrierile filocalice din greacă în română, ne va pune la îndemână nouă tuturor înţelepciunea bătrânilor şcoliţi în „Universităţile Pustiei”. Înaintea lui au mai fost şi alte încercări de genul acesta, la Mănăstirea Neamţ, la Mănăstirea Frăsinei, la Schitul Prodromu din Athos, locuri care, în spiritul afirmaţiilor noastre, erau „Universităţi ale Pustiei”. Referindu-se la ele, academicianul Virgil Cândea, într-o lucrare monumentală pe care a coordonat-o, va spune: „marele teolog a cunoscut şi a preţuit vechile versiuni ale scrierilor filocalice şi referindu-se la ele ne întâmpină în mai toate introducerile la autorii din traducerea sa, realizată potrivit normelor ştiinţifice moderne, pe bază de ediţii critice ale operelor patristice, cu ample comentarii care le limpezesc mesajul într-o limbă accesibilă cititorilor de azi”[7].

Foarte mulţi dintre sfinţii nevoitori ai „Universităţilor Pustiei” au fost oameni titraţi. O sumedenie pomeniţi în prima parte a anului, cum ar fi Sfântul Efrem Sirul sau Sfântul Ioan Scărarul şi mulţi alţii. Operele le-au rămas şi le folosesc de sute de ani creştinii. Ei erau conştienţi de impactul pe care îl au scrierile duhovniceşti asupra oamenilor. În acest sens spune Sfântul Ioan Scărarul că „cel ce lipseşte pe orb de călăuză, turma de păstor, pe cel ce rătăceşte de povăţuitor, pe prunc de tatăl său, pe bolnav de doctor, corabia de cârmaci, pricinuieşte tuturor primejdii, iar cel ce încearcă să lupte fără ajutor cu duhurile, e omorât de acelea”[8].

Din aceste „Universităţi” ale spiritului s-a revărsat mereu asupra lumii învăţătura dătătoare de viaţă. Şi-l cităm tot pe Părintele Stăniloae care zice că „dezvoltarea vieţii sufleteşti e îndrumată de un canon şi ţinută de o voinţă statornică pe această linie, care eliberează pe om de impulsurile întâmplătoare şi de patimile ce au crescut în el prin neglijenţa lui şi devine stăpân şi maestru al propriei lui vieţi interioare”[9].

Iar atunci când, prin decretul 410 din 1959, statul comunist desfiinţa o seamă de mănăstiri şi-i scotea pe călugării tineri din monahism, tot el va scrie studiul „Sensul vieţii monahale”. Argumenta aici rostul spiritual al mănăstirilor, care, din punctul de vedere al puterii, adunau o seamă de oameni inactivi şi promotori ai unei vieţi cu orientare mistică, iar țara nu ar fi avut nevoie de „trântori”, ci de „constructori ai socialismului”.

Din nefericire, şi acum, într-o lume totalmente liberă, sunt forţe obscure care promovează un duh anticreştin şi antibisericesc, conform căruia în vremurile acestea postmoderne şi secularizate am avea nevoie „de spitale, şi nu de catedrale”, iar „Universităţile Pustiei” ce să facă pentru cei ce n-au nevoie de cultura Duhului?! Noi considerăm că avem nevoie şi de viaţă spirituală pentru că „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4).

Îmi aduc aminte cu nostalgie cum, prin anii 70, când ideologia oficială ce se propaga era cea materialistă, Mănăstirea Sihăstria, în special, dar și alte mănăstiri, erau adevărate universități ale spiritului. Grupurile de pelerini care ajungeau acolo erau primite de Părintele Cleopa Ilie, un cuvântător de excepție, care le vorbea ore întregi. În fața chiliei lui erau așezate pe iarbă băncuțe, iar credincioșii ședeau pe ele și se crea ad hoc o adevărată școală. De acolo pelerinii treceau la chilia Părintelui Paisie Olaru, duhovnic absolut și sfânt, care îi spovedea, îi binecuvânta și-i mângâia. Erau supapele de refulare datorită cărora se mai putea rezista.

Cam același lucru, dar la altă scară, se petrecea la chilia Părintelui Arsenie Papacioc de la Mănăstirea Sfânta Maria din Techirghiol, pe care Dumnezeu l-a ținut în viață până anii trecuți. Au mai fost și alte mănăstiri unde oamenii prindeau putere și căpătau energie pentru a lupta în continuare. Pentru că părinții de acolo nu erau niște slăbănogi, ci „luptătorii cei mai hotărâți în slujba Duhului, erau cavalerii eminenți ai spiritului”[10].

Acum conjunctura e alta. După anii 1990 nimeni nu cuteza să adreseze cuvinte de batjocură la adresa celor sfinte, la adresa Bisericii. Astăzi o fac, ba mai mult, într-o lume globalizantă și secularizantă, nici nu mai este „corect politic” să tot pomenești de Biserică și de valorile tradiționale. Spre tristețea noastră, nici nu s-a aprobat ca într-o prezumtivă constituție a Europei să se menţioneze că aceasta are rădăcini creștine.

Noi știm însă că „Hristos, ieri și azi și în veci, este Același” (Evrei 13, 8). Numai El, întemeietorul Religiei Iubirii, poate aduce armonie și pace între oamenii confruntați cu tot mai multe extremisme și acte de terorism. Cei educați în spiritul Evangheliei Lui, la „Universitățile Duhului”, sunt oameni de rugăciune, iubesc Biserica și pe toți oamenii, sunt smeriți și blânzi, gata să-și pună sufletele pentru semenii lor.

S-ar putea pune întrebarea de către cei ce caută sincer o viață duhovnicească, dacă mai putem avea experiența celor retrași în pustie? Un părinte duhovnicesc zice că da. Ucenicul lui trăia într-o mănăstire izolată și liniștită. Dar, într-o zi, superiorul l-a trimis să-și desfășoare misiunea într-un oraș mare. Era disperat. Se temea să nu-și piardă comuniunea lui profundă cu Dumnezeu. Părintele său spiritual i-a dat un exemplu banal. Gândește-te, i-a spus el, că doi îndrăgostiți sunt în mijlocul pieții acelui oraș. Își spun vorbe frumoase și grijă nu au că pe lângă ei trec sute de oameni. Așa și cu cel îndrăgostit de Hristos. El își trăiește credința și nu-i pasă că mii de oameni în jurul lui au alte preocupări.

Credem că în societatea postmodernă, chiar dacă datele problemei sunt altele, cei atinși de aripa Duhului pot duce o viață frumoasă. Și lucrul acesta este benefic nu numai pentru ei, ci și pentru cei din jurul lor, pentru că îi pot „seduce” spiritual și pe ei.

 

† Andrei

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului
Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului

[1] Predoslavie la Pateric, Editura Episcopiei Ortodoxe, Alba Iulia, 1990, p. 5.
[2] Lucien Regnault, Viaţa Cotidiană a Părinţilor Deşertului în Egiptul secolului IV, Editura Deisis, Sibiu, 1997.
[3] Ibidem, p. 16.
[4] Avva Arsenie, 5-6 Pateric, Editura Episcopiei Alba Iuliei, Alba Iulia, 1990, p. 15.
[5] Filocalia 1, Sibiu, 1974, p. 126.
[6] Ibidem.
[7] Filocalia *, Universalia, 2001, p. 17.
[8] Filocalia 9, IV, 69, EIBMBOR Bucureşti, 1980, p. 114.
[9] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sensul ascezei monahale, Reîntregirea, Alba Iulia, 2005, p. 31.
[10] Ibidem, p. 5.