Dintru începutul povestirii atenția pare să cadă pe cei doi fii „ai unui om”. Tatăl nu este limpede prezentat, identitatea lui va veni ca rezultat al unei observări constante și a unei analize serioase a ascultătorului/cititorului pe tot parcursul relatării. Însă celelalte două personaje, fiii lui, deși nu primesc nume, prin calitatea cu care sunt înscriși în povestire, au parte de o plasare mult mai exactă în interiorul scenariului, deodată cu momentele caracterizante, care se succed și care formează secvențele majore ale acțiunii.
Este vorba de „un om” care are doi fii. Ne-am referit până acum, în principiu, la relația dintre aceștia și tatăl lor, aproape exclusiv individual și independent unul de celălalt. Ar fi util, însă, și interesant să îi așezăm pe cei doi fii și față în față și de abia apoi stând în fața părintelui lor. Acest demers pare să fie destul de dificil, de vreme ce sunt relativ puține informațiile cu privire la relația dintre ei pe parcursul povestirii. Unele detalii prezintă explicit legătura dintre cei doi, dar altele pot fi considerate doar implicite și subînțelese. Pe acestea din urmă le vom analiza, lărgind înțelesul lor cu referire la timpurile noastre.
Etapa legată de casa părintească este trecută cu vederea. Nu ni se spune nimic cu referire la copilăria celor doi frați. Din comportamentul de mai târziu am putea accepta ideea că relația lor, chiar și în casa părintească, să nu fi fost perfectă sau, poate mai bine exprimat, să nu se fi consolidat suficient, în sensul de maturizare. Pe firul logic, firesc ar fi fost ca fratele cel mare să părăsească căminul familial cel dintâi. Lucrurile au stat altfel. În plus, ne-am fi așteptat ca frații să aibă între ei o discuție înainte de a lua o asemenea decizie sau, măcar la momentul plecării, fratele cel mare, ca unul care avea o experiență mai de luat în seamă, să spună ceva, orice. Însă nimic. Tăcere deplină. Povestirii pare să îi lipsească ceva esențial pentru a o putea înțelege bine. Anii de acasă, educația primită, relația din familie, viziunea asupra vieții. Toate acestea, cunoaștem din psihologia modernă, ne generează o anumită viziune asupra vieții, ne condiționează considerabil sau chiar ne afectează poziția și atitudinea noastră față de diversele situații ulterioare, față de cei din jurul nostru și față de viață și lume, în general.
Intriga povestirii debutează cu solicitarea fratelui mic făcută către părintele său de a-i da „partea ce i se cuvine”. Fără prea multe analize, această solicitare te aruncă în nedumerire, înțelegând că e ceva foarte mult, un gest nepermis de îndrăzneț și direct, un comportament nepoliticos, ba chiar scandalos. Continuarea povestirii depinde acum de răspunsul tatălui. Se presupune obligatoriu, omenește vorbind, în cazul tatălui un moment de respiro, un spațiu al așezării, al minții, dar, mai ales, al inimii. Era vorba de o clipă, un gest, un cuvânt, poate intuite, sau chiar așteptate de tatăl, dar care, fără întârziere, vor schimba cursul vieții, al lui și deodată al copiilor lui. Al amândurora în parte. Putea să aleagă, frâiele erau în mâna lui. Se derula acum un moment de maximă intensitate în care el avea posibilitatea să-și manifeste vădit paternitatea. Prin autoritate reacționară, vecină cu agresiunea, care, iarăși zic omenește, s-ar fi putut justifica, în fața unei astfel de pretenții, sau printr-o atitudine liberă, relaxată, admițând și chiar acceptând din partea fiului mic o astfel de atitudine ofensatoare, dar, mai ales, sfâșietoare, pentru el, ca părinte ce era. Decizia tatălui reflectă consecvența lui în calitatea de părinte. Este vrednică și reflectă bine conștiința sa identitară familială, dar și socială. Pentru că părinția are în vedere relația în casă, dar și în afara casei. Tatăl este cel care înțelege bine situația și nu se panichează. Fiul cel mic este „beneficiarul” deciziei lui, și totuși fără să intuiască complexitatea momentului. Acest lucru se va întâmpla mai târziu. Iar fiul cel mare pare să fie doar martor. Nu se vorbește de nici o reacție a acestuia, care să ne ofere vreo informație cu privire la relația dintre cei doi frați și apoi a acestora cu tatăl lor. Sau, poate, pur și simplu, nici nu a fost deloc implicat, tatăl asumându-și de unul singur întreaga situație cu tot ceea ce presupune ea. Le împarte averea, așa cum i s-a cerut. Nu avem nici o informație despre modul împărțirii care ar fi putut să genereze o anumită relație între frați sau măcar să o afecteze. Această acțiune s-a întâmplat potrivit „metodologiei darului”, specifică modului de ființare al tatălui. Iubirea lui răstignită se oferă mereu, dozată pe măsura necesităților, a unuia sau a altuia dintre fii. Putem accepta ideea că, la sfârșitul zilelor de pregătire, când fiul cel mic și-a anunțat plecarea, tatăl i-a dat partea de avuție în ceea ce astăzi am numi bani lichizi, l-a însoțit până în depărtare, l-a îmbrățișat și l-a asigurat de rugăciunea lui în fața aventurii provocatoare care-l aștepta, dar și că ușa casei părintești nu i se va închide niciodată.
Urmează secvența a doua a povestirii în care fratele cel mic este protagonistul întâlnirii cu lumea, cu frumusețile, cu noutățile, cu voluptățile, dar și cu durerile acesteia. Era un tânăr destul de neinițiat, aspect care se va vedea din atitudinile și din comportamentul lui. Consumă și se consumă la nesfârșit. Și asta foarte repede. Se întâlnește agresiv cu acea succesiune ce caracterizează viața – plăcerea aduce durere și durerea, „vindecată” cu o plăcere mai mare, generează o durere și mai mare. Acest lanț funcționează și crește în intensitate până ia forme limită. Atunci apare amintirea tatălui și a casei părintești, cu belșugu-i asociat. Nu era vorba în acest moment de vreun prisos de regret sau de vreo amintire neliniștitoare sau caldă a dragostei părintești, ci, mai degrabă, de apariția, pe firmamentul rațiunii, a speranței unei vieți mai bune: „Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu aici pier de foame!” (Luca 15, 17) Este totuși, într-un fel, „o venire în sine”, generată abrupt de duritatea vieții. N-a uitat de tot că este copil al unui părinte bogat în dragoste, pe lângă cele materiale, deși acum el le vede mai vădit pe cele din urmă.
Identitatea sa de fiu nu era pierdută. Înțelegem acest lucru prin raportarea lui, la început imaginară, apoi vizibilă față de părintele lui: „Tată, am greșit!” în fața ta și a lui Dumnezeu (Luca 15, 18, 21). Nu am pretenții de nici un fel, dar am nădejde în mila ta. Să mă consideri printre argați, printre angajații casei. De abia acum intuiește câte ceva din miezul dragostei, chiar și fără să conștientizeze – nevrednicia. În fața darului dragostei, nimeni nu se simte îndrituit să o primească. Ea se oferă mereu în dar și doar așa poate exista. Dacă se asociază cu datoria sau vrednicia, își pierde din conținut, din savoare, și se stinge. Este momentul intrării la ospățul dragostei, ca eveniment vizibil, depotrivă privat și public, icoană a nunții eshatologice pregătite de Dumnezeu-Tatăl omului. Fratele cel mic se bucura din nou de calitatea de fiu, își regăsea identitatea uitată, și intra din nou în siguranța casei părintești, sânul lui Avraam, odihna îmbrățișării și bucuria comuniunii.
A treia secvență devine sugestivă pentru relația dintre cei doi frați și apoi a lor cu tatăl. Ori șederea în casă, ori plecarea în lume ar trebui să presupună un proces constant și consistent de maturizare, pe orizontală și pe verticală. Povestirea revelează și aici cele două dimensiuni ale dragostei – față de Dumnezeu și față de aproapele – care se condiționează reciproc (1 Ioan 4, 20). Mai înainte sau deodată cu a ne simți fii, suntem chemați să ne simțim frați. Fratele cel mare, deși petrecuse bine în casa părintelui său, se vede că își pierduse simțământul frățietății față de fratele pribeag, uitase ce presupune să fii frate, sau nu știuse niciodată. Dar, deodată cu această stare, era în pericol să-și piardă și calitatea de fiu, prin neînțelegere, nerăbdare și, până la urmă, imaturitate vădită și dureroasă. Timpul poate să se scurgă și fără să aducă cu sine o adâncire întru cele ale vieții și ale înțelegerii care o însoțește. Atitudinea lui este surprinzătoare și, pe alocuri, deznădăjduitoare, gândindu-ne la șansa pe care a avut-o de a petrece în casă și la cât de puțin s-a folosit de ea. Ce va fi cu noi, cei din casă, dar care ne simțim afară?! Poziția sa devine o judecată vădită pentru noi, cei de azi.
Fratele său cu care a copilărit devine doar fiul părintelui de care acum se dezice, îl contestă, îl judecă, și chiar îl reneagă. De fapt, în acest moment dă grai simțirii lui de multă vreme, descoperindu-se în „cumințenia” lui lașă, fricoasă, devoratoare. Atâta vreme să te prefaci că trăiești, că iubești, că te bucuri, că ești mulțumit. Trebuie să fi fost un chin amar. Ne întrebăm: unde „l-a păstrat” pe fratele lui în tot această perioadă?! Fratele lui era acum doar fiul tatălui care și-a consumat viața în desfrânare. Nici de data aceasta tatăl nu judecă, ci fiul și fratele. Se răstoarnă din nou rolurile. Fiul nu poate suporta bunătatea și dragostea tatălui tocmai pentru că el nu le-a învățat din șansa pe care a primit-o de a fi fiu, dar, mai ales, frate. Erau niște etape de parcurs, care să îl conducă la maturizare. Mai întâi era nevoie să își cultive conștiința de fiu și, imediat după, dacă nu cumva concomitent, să-și trăiască șansa frățietății. Și acest lucru fie înăuntru, în casă, fie în afară, în lume. Se dovedește în acest comportament a fi „străinul dinăuntru”, cu conștiința aceleiași vrednicii care anulează darul, dragostea: „Mie nu mi-ai dat niciodată…”, deși „de atâția ani îți slujesc și niciodată nu am călcat porunca ta” (Luca 15, 29). Altfel spus, în ochii lui, tatăl a fost neglijent, neatent și neiubitor. Reproșul este fățiș, limpede. Deși el nu i-a cerut niciodată „partea ce i se cuvine”, a așteptat-o spre a o poseda, permanent cu conștiința meritelor lui, a vredniciei justificate printr-o ascultare, fie ea și forțată, din interes sau din frică.
Tatăl rămâne consecvent cu el însuși, întreaga sa avuție era de fapt a lui, a fiului cel mare – „toate ale mele ale tale sunt”, ba, și mai mult, mai beneficia de ceva – de proximitatea tatălui, de unde vine tot binele și viața, în general – „Fiule, tu totdeauna ești cu mine” (Luca 15, 31). Dar ca să simtă această apropiere a filiației era nevoie, totuși, de împlinirea unei condiții – să-l accepte și pe fratele lui. Și nu doar atât, ci să se și bucure de revenirea, de salvarea și mântuirea lui. Finalul deschis este semn încurajator. Dragostea tatălui exprimă „șansa judecății” personale a fraților amândurora, dar și întoarcerea amândurora în casă, acasă. Prea mult timp au trăit ca străini, ca pribegi, înăuntru sau în afară, de ei înșiși, unul de celălalt și față de tatăl lor. Acum era/este vremea împreună-locuirii, ușa deschisă și ospățul pregătit pentru toți cei care vor să intre în hora bucuriei și a dragostei fraților, a tatălui, și a lui Dumnezeu-Tatăl.
† BENEDICT Bistrițeanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului
Citește și 7. Tatăl se lasă judecat de fiii lui
*Articol apărut în Revista Renaşterea, serie nouă, anul XXXI, nr. 11 (367), noiembrie, Cluj-Napoca, 2020, p. 3.
Foto credit: Darius Echim / Mitropolia Clujului
