Paternitatea este o taină care se dobândește treptat și se trăiește într-o permanentă tensiune între „deja și nu încă”. Dar și filiația, făcând parte din aceeași construcție, se experiază aidoma. Și acest lucru se întâmplă pentru că, atât paternitatea, cât și filiația sunt moduri de ființare a lui Dumnezeu (Tatăl și Fiul), iar omul „împrumută” și învață de la El cum se trăiește această relație sau, și mai exact, cum „se intră” în această relație în plan uman. Proiecția paternității și a filiației în lume reprezintă, în acest sens, un argument la îndemână pentru existența lui Dumnezeu, la nivel teologic, dar și icoană către care omul țintește, ca scop al existenței sale, adică dobândirea asemănării cu Dumnezeu. Întreaga evanghelie este, din această perspectivă, o chemare făcută omului de a fi părtaș în Duhul la relația de dragoste dintre Hristos-Fiul și Dumnezeu-Tatăl. Altfel spus, suntem chemați să fim fii ai Părintelui Ceresc – „Aba” (Tăticul), devenind frați cu Hristos, pregătindu-ne în acest fel să „ne naștem” de sus întru părinți, dobândind asemănarea cu Dumnezeu-Părintele. Modelul teologic se extinde în zona antropologicului și se concretizează într-un „program” de viață spirituală.
„Fiți fii și deveniți părinți!” pare să fie chemarea permanentă pe care o intuim din desfășurarea parabolei fiului risipitor. Iar intriga care însoțește această povestire dezvăluie tocmai invitația și șansa, pe de o parte, pe care o avem din partea unui asemenea p(P)ărinte, dar și neînțelegerile și limitele noastre în a asuma această cale, care generează conflicte, stricăciuni, zbucium și răni lăuntrice. Parabola poate fi un jurnal personal, atât a lui Dumnezeu, cât, mai ales, al omului. Într-un mod discret, Hristos îl atenționează pe om, indicând pericolele, dar îi și amintește punctele de sprijin și cele de reper, ca să nu se piardă în caz de cădere. Perspectiva este una pozitivă. Hristos evocă mai întâi chipul părintelui, cu bucuria lui de a avea fii, cu străduința de a-i face mari, dar și cu disponibilitatea de a-i primi și reprimi mereu. Iar după, într-o cheie pedagogică, prin cele două personaje-tipuri, descrie anticipativ pericolele prin care se poate trece din pricina neînțelegerii omenești. „Tratamentul” aplicat este cel profilactic-preventiv, și de abia după cel terapeutic.
Atât paternitatea, cât și filiația, în plan uman, prezintă o ambivalență ușor de identificat – sunt, la început, „un dat”, de vreme ce ne naștem sau/ și naștem, dar și ceva „de dobândit”, de învățat sau chiar de câștigat cu dificultate. Și de aici se vădește originea lor dumnezeiască, potrivită omului, el însuși creat ca icoană a lui Dumnezeu. Reflectă caracterul apofatic, care îl așează pe om în fața lui Dumnezeu și cu fața spre Dumnezeu, într-o neîncetată călătorie inițiatică către Împărăția Lui. În plus, reclamă și dinamica vieții ascetice, care așează laolaltă străduința omului și harul „generator” de viață, împreună „agenți” ai creșterii spirituale întru asemănarea dumnezeiască. Așadar, suntem, dar și învățăm să fim fii și/ sau părinți și aceasta reprezintă conținutul vieții noastre duhovnicești.
Povestirea despre cei doi fii reclamă, mai ales, acest aspect pedagogic. Hristos – Dascălul ne învață, ca fii ce suntem, cum să devenim fii „mai cu adevărat” și, în cele din urmă, părinți. Aceasta este stația finală, pentru că dragostea desăvârșită este trăită de p(P)ărintele desăvârșit „de la care vine toată darea cea bună și tot darul desăvârșit” (Iacov 1, 17). Chipul tatălui trimite, ca icoană ce este, la Tatăl cel din ceruri, dar și cel al fiului cheamă către asemănarea cu Hristos – Fiul lui Dumnezeu Întrupat, icoană a Chipului, a Tatălui. Continuitatea de viață se manifestă și ca lucrare – „Tatăl meu lucrează până acum; și Eu lucrez” (Ioan 5, 17). Dragostea este una, ființare și nume a lui Dumnezeu.
Parabola îi descrie pe cei doi protagoniști în relația lor cu tatăl. Identitatea le este dată, mai ales, de această relație – sunt fiii unui părinte. Acesta este „datul”, partea, moștenirea cu care pornesc. Mai au, însă, nevoie și de conștiința acestei ființări și de acceptarea acestei stări, eventual, însoțită de bucurie și dragoste. Într-un fel, sunt „obligați” să fie fii, însă nu și să trăiască în consecință. Dacă pot participa la părinție, ce presupune un schimb de dragoste, așezarea în filiație se resimte ca dar, ca șansă, ca cinste, într-o libertate a unui schimb reciproc. Tatăl este tată pentru că (se) dăruiește permanent, dar și fiul este consecvent în această ființare primind și dăruind, într-o neîncetată mișcare ciclică, care îl așează într-o mare a dragostei, resursă de viață, de sens, de vârtute. În cazul în care fiul (sau chiar și tatăl) refuză să mai facă parte din această mișcare ciclică, se retrage sau se sustrage, darul, viața ca dar, intră în sfera obligației, în categoria „necesității”. Iar această transformare aduce cu sine (mai ales între frați) sentimente de (ne)vrednicie, competiție, pe alocuri, gelozie, invidie sau chiar resentimente. Și toată această stare adaugă nesiguranță, frică, precarietate și, în cele din urmă, pribegie, în afară sau înăuntru. De aici începe povestea fiului cel mic.
Se generează în acest context o terminologie specifică viciată, stând față în față cu o alta subînțeleasă, ce ține de scenariul care s-ar fi putut (s-ar putea) naște pe o linie opusă, pe care o numim firească și fiască. Fiul cel mic, dar și cel mare, nu reușesc să intre în logica filiației pe care le-o propune tatăl. În acest moment nu căutăm vinovații. Am făcut-o altă dată. Acum suntem doar observatori, însă, e drept, nu fără o (pre)judecată de la sine. Amândoi fiii, în forme și contexte relativ diverse, se simt „vrednici” de partea lor din avuție. Este primul termen care intră în acest vocabular. Sentimentul vredniciei se așează în opoziție vădită cu viața înțeleasă ca dar, darul ca formă activă a dragostei. Dragostea, dăruirea (de sine), presupun sentimentul nevredniciei, deloc umilitoare, uimirea în fața darului, mulțumirea și recunoștința, demască „meritologia” și vindecă resentimentele, în situația în care „nu se primește ceea ce se merită”. Fiul cel mic îi cere expres tatălui partea care „i se cuvine” (Luca 15,12), fiul cel mare o așteaptă tacit, subînțeles, resentimentar, de la sine înțeles – „niciodată nu mi-ai dat…” (Luca 15, 29). Sentimentul vredniciei și meritele justificate se potrivesc cu mentalitatea de argat, de mercenar. Munca serioasă, supunerea și profitul dobândit aduc cu ele și asigură o răsplată dreaptă, justificată, meritorie, pe măsura calității slujirii. Nimic de contestat. Se potrivește perfect cu angajații într-o firmă. Și respectă întru totul cadrele normale unui astfel de context. Însă nu și în relația cu tatăl. Darul cuprinde în sine și „partea ce se cuvine”, și mult peste, însă modul în care se oferă este complet diferit și specific cu exclusivitate acestei stări. Muncim din frică, dacă ne simțim robi, sau cu gândul la (răs)plată, dacă ne-am angajat mercenari, argați. Dar dacă suntem fii, lucrăm pentru că iubim, nu ne este nici teamă, nu căutăm nici sensul profitului, ci ne bucurăm de toate ca de ale noastre, cu și de la tatăl nostru – „toate ale mele ale tale sunt” (Luca 15, 31).
Conștiința vredniciei și a meritelor aduce cu sine schimbare și în relație cu fratele nostru – angajatul simte competiție, se străduiește să fie mai bun decât… Deodată cu această stare, gelozie, invidie, furie, resentimente, urmate de răzbunare. Și aici teologia darului și a darurilor (talanților) este supusă transformării și chiar distrugerii. Darurile (talanții) diferite aduc cu ele locuri specifice în organismul/ trupul mare al lumii. Același Duh, daruri felurite, cu slujiri și lucrări specifice, pe care le săvârșește același Dumnezeu spre folos (1 Corinteni 12). Dar toate într-o singură lucrare, precum trupul are mădulare multe, fiecare cu rolul și importanța lui. Fără competiție, cu slujire unul altuia și împreună, în trupul familiei lumii. Comuniunea, solidaritatea, respectul reciproc aduc cu ele grija și față de cele mai vulnerabile prezențe (mădulare) în această lume, cu precădere. Iar darul și metodologia care îl însoțește presupune simțul alterității și dorința de a face „dar din dar”, de a împărți, de a face părtășie, de a comunia cu fratele.
Să te bucuri de casă și, presupunem, câtuși de puțin și de „acasă”, și să rămâi invidios pe fratele tău, care primește, după o pribegie lungă, puțin din acest dar, înseamnă să rămâi, chiar și după ani mulți de experiență alături de tata, în aceeași rânduială a argatului. Pe acest model, mocnind în tăcere, simți că ți se cuvine și doar aștepți momentul în care să intri în posesie, chiar și prin evenimentul final al morții părintelui. Petrecerea în casa părintească nu îți oferă de la sine înțeles experiența filiației, adică viața ca dar, însoțită de bucurie și părtășie. Ci, cu privirea și cu gândul la lume, te poți chinui stând în casă, așteptându-ți recompensa care mereu întârzie să vină. Și când o simți pusă în pericol, totul se dă pe față – frustrarea personală, ce vine din neexperiența voluptății lumii la care ai jinduit ascuns, dar n-ai avut curajul să ieși; gelozia, față de aventurierul (care se întâmplă să-ți fie chiar frate), care „s-a bucurat” de viață, desfrânându-se cu lumea, și care, cu toate acestea, primește iertarea ușor, nemuncit și nemeritat; furia, față de un părinte insensibil și neatent la nevoile tale, dar grabnic la milă față de cel străin, care dă buzna în munca ta, neacceptat de îndrăzneț; dar și resentimentul față de amândoi, față de tatăl, pentru toți anii în care ai muncit fără să fi fost recompensat sau nici măcar elogiat, și față de „fiul lui”, fratele tău, care se trezește, ce-i drept, de necrezut chiar și pentru el, din nou în mijlocul casei Săpânului, pe care-l numește „tată”. Nici unul dintre cei doi fii nu a putut intra în logica p(P)ărintelui, care are grijă de toți copiii lui și oferă totul, chiar și pe sine, cu mărinimie. Omenește vorbind, „mentalitatea argatului” e mai ușor de purtat, e mai accesibilă, e mai „firească”. Se întâmplă aici ceea ce zice Domnul atunci când plătește „la fel” lucrătorilor: „Oare nu am dreptul să fac cu ale mele ce vreau eu? Sau este ochiul tău rău pentru că eu sunt bun?” (Matei 20, 15)
Cauza pare să fie pierdută – ambii copii se simt bine ca mercenari. Însă tatăl lor nu se dă bătut, continuă să lucreze, să creadă în ei și să spere. El strânge la piept, dar și dezmiardă. Pe fiecare, potrivit cu ceea ce are nevoie. Iar de la ei (de la noi) se așteaptă „saltul în credință”, crezând și riscând, asemenea t(T)atălui – să iubească fără să aștepte să fie iubiți, să dăruiască fără a căuta să primească, să îmbrățișeze fără a cere să fie îmbrățișați. Tatăl iese în întâmpinarea amândurora. Semn că finalul parabolei este deschis. Pentru noi. În așteptare…
† BENEDICT Bistrițeanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului
Citește și 9. Unde este mama? Dumnezeu tată și mamă…
*Articol apărut în Revista Renaşterea, serie nouă, anul XXXII, nr. 1 (369), ianuarie, Cluj-Napoca, 2021, p. 3.
